Ca în fiecare an, în această perioadă, pădurarul își ascuțea bine toporul.
Avea lemne de foc suficiente însă, venea vremea când își pregătea cizmele cele
lungi, își lua din pod haina cea mai groasă, cocea dinainte pâine cu cartofi,
să aibă ce mânca, și când toate lucrurile necesare erau pregătite, pleca singur
în pădure, în cea mai importantă călătorie din an - aceea în care alegea bradul
de Crăciun.
Bradul trebuia să fie unul mare pentru că urma să fie dus în sat unde era
împodobit de toți sătenii. Obiceiul de a alege bradul potrivit s-a transmis din
tată în fiu.
"Nicușor încă nu e pregătit să vină cu mine", își spunea
pădurarul în fiecare an de când se născuse băiețelul său. "E încă
mic."
Ce nu știa pădurarul era faptul că anul
acesta nu va mai fi singur iar călătoria va fi altfel.
Încet, încet, cu
pași mărunți pășea prin zăpada înaltă. Nu avea de ce să se grăbească, doar era
o treabă importantă. A trecut de primul deal, mai mic. A luat-o la stânga după
stânca înaltă. Își puse mână streașină la ochi și privi în depărtare.
Ca în fiecare an, de la mare distanță
alegea care va fi bradul pe care urma să-l taie. Apoi tot ce trebuia să facă
era să pornească prin zăpadă, să găsească bradul ales, să-l taie și să-l aducă
în sat.
- Pe care o să-l alegi, tată? se
auzi o voce.
Pădurarul era uimit. Se uită în dreapta,
se uită în stânga. Nimeni.
- Pe care o să-l alegi, tată? mai zise
odată vocea și pădurarul își dădu seama că vocea se auzi de sub cojocul său.
- Nicușor, tu ești? ce faci aici?
Trebuia să rămâi acasă...
- Am venit să alegem bradul împreună,
tată. De când îmi doream să vin cu tine!
- Nicușor, ești prea mic și nu ai ce
căuta aici în pădure. Dacă se va porni un vânt cumplit și...
- Și ai ales deja bradul, tată?
- Da, l-am ales. Îi răspunse pădurarul
întrucât știa că nu mai avea cum să-l trimită acasă pe Nicușor. Era prea
târziu. Respiră adânc și-i arătă bradul:
- Vezi bradul acela înalt, cu vârf
argintiu și crengile lăsate de zăpada grea?
De sub cojoc, pe lângă gulerul
pădurarului, Nicușor își scoase capul și întinse gâtul lung.
- Da. Îl văd tată. Ce mare e! se miră
Nicușor. Cum îl vom tăia?
- Nicușor, rămâi acolo sub cojoc. E tare
ger azi și nu vreau să răcești.
Acum începea călătoria adevărată pentru
pădurar, dar mai ales pentru Nicușor.
Nu așa plănuise pădurarul să îl ia cu el
pe Nicușor în căutarea bradului de Crăciun, dar acum se bucura că e cu el. Nici
nu-i simțea greutatea în spate. Mergea prin zăpada mare și se tot întreba cum o
fi reușit Nicușor să se ascundă sub cojocul lui fără să-l vadă sau măcar să-l
simtă.
- Am ajuns, tată? Întreba Nicușor din
când în când. Am ajuns?
- Încă nu. Îi răspundea cu glas duios
pădurarul și începea să fredoneze un colind vechi.
Ajunși la bradul ales, acesta părea și
mai mare. Pădurarul își pregătea toporul, funiile când Nicușor strigă cu
putere:
- Nu poți tăia acest brad tată.
Pădurarul s-a oprit.
- Este căsuța unei familii de veverițe.
Uite tată, spuse Nicușor, nu putem distruge căsuța acestor veverițe. Trebuie să
alegi alt brad. Trebuie tată, nu te las să tai acest brad!
Pădurarul nu se aștepta la asta. Ce
trebuia să facă, să încalce tradiția și să aleagă alt brad sau să-și
dezamăgească fiul și să distrugă căsuța veverițelor.
Îngândurat, alese repede alt brad la fel
de mare, aflat câțiva metri mai la stânga.
- Nu îl poți tăia nici pe acesta tată,
spuse Nicușor, și aici și-au făcut căsuță niște arici. Uite, au și provizii
adunate la intrare.
Pădurarul era acum încurcat de tot. Știa
că cel mai probabil toți copacii erau căsuțe pentru anumite animale. Nu s-a
gândit niciodată la acest lucru, el tăia de cele mai multe ori trunchiurile
copacilor uscați.
- Ce zici de brăduțul acela mic? Îl
întrebă Nicușor.
Pădurarul nu avea voie să taie brazi
tineri, era împotriva misiunii sale de a ajuta pădurea să crească și să fie
sănătoasă.
- Din păcate nu putem tăia bradul acela,
este prea tânăr. Îi răspunse pădurarul.
- Dar cine a zis ceva de tăiat, tată? Eu
mă gândeam să-l scoatem cu tot cu rădăcină și să-l plantăm în mijlocul satului.
Așa nu va mai trebui an de an să faci această muncă în ajunul Crăciunului și
vei putea sta cu noi.
Să nu mai taie bradul de Crăciun? La așa
ceva chiar că nu s-a gândit niciodată. Ar fi fost posibil? Se întrebă nedumerit
pădurarul?
- Tată, te ajut și eu să sapi adânc să
scoți bradul cu tot cu rădăcină și să îl cari până în sat. Și fără să stea prea
mult pe gânduri, Nicușor sări de sub cojoc. Bradul era cât Nicușor de
înalt.
Pădurarul închise ochii și se gândi o
clipă ce vor spune sătenii. Dar, în adâncul sufletului știa că Nicușor avea
dreptate. Nicușor a fost mereu un protector al naturii și nu putea să-l
dezamăgească.
Cu grijă mare au scos bradul cu tot cu
rădăcină. Au îmbrăcat rădăcina într-un sac de pânză și au pornit spre sat.
Sătenii râdeau de el, pădurarule ce
s-a întâmplat, nu ai mai găsit brazi mari, în toată pădurea? Pădurarule,
ai rămas fără topor? Și tot felul de alte răutăți. Cum vom mai împodobi
bradul de Crăciun? Cu ghinde?
Pădurarul nu le-a răspuns, Nicușor radia
de fericire. Ajunși în sat, au plantat bradul în locul unde de obicei puneau pe
suportul de metal bradul tăiat. Toți sătenii s-au strâns în jurul lor, toți
copiii erau curioși să vadă cât de mic era bradul adus.
Pădurarul se adresă sătenilor:
- De anul acesta, Crăciunul va fi
altfel. Va însemna să ne bucurăm alături de natură, nu împotriva ei. Am adus
din pădure acest brad cu rădăcină și este în responsabilitatea voastră de acum,
să-l îngrijiți și să-l ajutați să crească mare, să vedeți cât îi ia unui brad
să crească mare. De anul acesta vom fi prietenii naturii și nu vom mai tăia
brazi.
Sătenii ascultau cu atenție. Copiii au
venit lângă Nicușor și alergau fericiți în jurul brăduțului.
Din acea zi o nouă tradiție a luat
naștere în Pădurea fără Sfârșit. Aceea în care, în loc să taie brazii de
Crăciun, sătenii se adunau în jurul bradului pe care pădurarul și Nicușor l-au
plantat.
Acel Crăciun a fost cel mai frumos
dintre toate petrecute până atunci de săteni. Și în fiecare an, bradul din
mijlocul satului creștea din ce în ce mai mare.
