La ce sunt bune hărțile mentale?

 Am aflat de hărțile mentale citind cartea ”Arta stapânirii hărții mentale” scrisă de Tony Buzan. Desi pare un concept nou, arta rupestră, cuneiformele sumeriene sau hieroglifele egiptene pot fi considerate ”strămoșii” hărților mentale.

La ce sunt bune hărțile mentale?

Poți să-ți planifici săptămâna, un hobby, un obicei, chiar și o petrecere.

Pe mine m-a interesat în mod direct folosirea hărții mentale în procesul de învățare. Autorul susține că aceste hărți pot ajuta copiii să-și îmbunătățească nivelul de concentrare și înțelegere dar și să memoreze informațiile mai ușor. Testez acest instrument zilele astea când îmi ajut copiii la lecții și revin cu vești.

Înainte să te apuci de treabă, e important să stabilești încă de la început ce vrei sa-ți dezvăluie Harta ta Mentală? Și ca să fie cât mai clară structura, poți avea în minte întrebările simple, de bază: Ce? Cum? Unde? Cine? Care? Când?

O hartă mentală are 3 caracteristici esențiale:

1. O imagine centrală care reprezintă subiectul principal, cel pe care îl explorăm,

2. Ramuri groase care pornesc din imaginea centrală pe care reprezentăm temele cheie legate de subiectul principal,

3. Pe fiecare ramură notăm un singur cuvânt sau imagine cheie.

Fiecare ramură o reprezentăm printr-o culoare diferită iar din ramurile principale vor porni alte ramuri seundare. 

Să vezi lumea din nou cu ochii unui copil, sau cu cei ai unui artist, mi se pare fascinant. Dacă ești curios, găsești cartea pe site-ul editurii aici.

Tony da multe exemple si propune peste 99 de domenii în care poți folosit Hartile Mentale pentru mai multă claritate. Daca te-am facut curios cum arata o harta mentala, uite cum arata una pentru a manifesta mai multă Empatie. Gasești mai multe resurse și pe https://www.mindmapping.com/

Cu drag,

Poveșticusuflet

Călușarul

- Mamaie, iar au scăpat gâștele! au găsit poarta deschisă. Mă duc după ele. 

Nu a așteptat Andrei răspunsul bunicii. A luat bastonul de lângă poartă, a deschis cu un scârțâit puternic poarta și a pornit spre lac.

Vacanțele petrecute la bunici erau cele mai frumoase. Înconjurat de gâște, rațe, oi și capre, Andrei era tare fericit. Îi plăcea să se joace și cu Ștefănel, băiatul vecinei, care era de-o seamă cu el, însă cel mai bine se simțea când mergea cu gâștele la gârlă și dansa pe mal fără să îl vadă cineva. 

Nimeni nu știa de pasiunea lui, până când într-o zi, mergând după el, bunica descoperi de ce se ducea Andrei atât de des după gâște. 

- Ce faci, mamaie? o întrebă Andrei ajuns acasă.
- Am la treabă, de nu mai știu de mine. A fost răspunsul bunicii. Toată ziua însă s-a tot gândit cum să-i facă o surpriză nepotului său.

A doua zi, când a vrut Andrei să se ducă iarăși cu gâștele la lac, mamaia nu l-a mai lăsat.

- Hai cu mine, Andrei, că am treabă la o verișoară. Trebuie să îi duc niște brânză de capră.

Andrei nu voia să meargă, nu îi putea spune bunicii că ar fi preferat să meargă după gâște sau chiar să stea acasă și să danseze. Așa că, porni la drum. 

Mergea cu pași mici și apăsați. Când rămânea în urma bunicii, sălta când pe un picior, când pe celălalt. Mergea pe vârfuri sau se pitea și uneori mergea chiar și  ghemuit.

Bunica nu știa cum să ajungă mai repede.

- De ce nu am luat oare căruța, am fi fost deja acolo, bombănea mamaia.

- Unde acolo, mamaie? Vru să știe Andrei.

- Am ajuns. Hai înăuntru să-mi trag sufletul.

Andrei s-a luminat la față și mâinile îi tremurau de emoție pe clanță.

- Ce facem aici, mamaie? N-ai spus că mergem la o verișoară?

- Hai, Andrei, intră. Nu au să ne aștepte toată ziua.

 A deschis ușor ușa și a dat timid bună ziua. La căminul cultural repetițiile erau în toi. L-au primit cu brațele deschise. Dintr-un colț, i-a făcut cu mâna Ștefănel.

- Vara e aproape, băiete. Uite, ia opincile astea și treci acolo lângă băiatul acela din colț, Ștefănel îi spune. Îl îndemnă cel mai bătrân dintre ei. Ai ascultat cu atenție ultima ploaie? 
Andrei ridică din umeri, era așa emoționat, ca de Crăciun când primea cadouri frumos ambalate. Nu își aducea aminte când a plouat ultima dată.

Mamaia lui Andrei privea cu ochii înlăcrimați cum nepotul ei învăța primii pași din Călușarul. Din când în când, Andrei își întorcea privirea către ea. Ar fi vrut să-i sară în brațe de fericire și să-i mulțumească.

- Bravo, Andrei, te-ai descurcat bine, îi spuse Mos Vasile, cel mai bătrân dintre călușari. Maine, vezi să nu mai întârzii că începem la fix.

- Sărut-mână, vătaf Vasile. Negreșit ajung la fix. Îi răspunse Andrei înainte să pornească spre casa bunicii.

Pe drum, Andrei nu știa cum să îi mulțumească bunicii și sărea în jurul ei de bucurie.

- Mamaie, de unde ai știut că îmi place să dansez? O întrebă totuși timid. Nici bunica nu putea să spună ceva, tot de emoție.

Ajuns acasă, Andrei și-a luat gâștele în brațe, le-a ridicat în aer pe fiecare și le-a arătat câțiva dintre pașii nou învățați. Gâștele se uitau la el mirate și nu știu cum să fugă care încotro.

Dintr-o ladă veche, bunica scoase un rând de haine frumos împăturite și i le dădu lui Andrei.

- Au fost ale tatălui tău. Eu nu mai am ce face cu ele. Sunt ale tale acum. Îi spuse bunica.

- Ale lui tata? Întrebă Andrei cu mirare. Sunt ale mele acum? Tata știe să danseze?

Bunica dădu din cap că da. Ochii i se umplură iar de lacrimi. Îl lua în brațe. Se șterse cu șorțul la ochi, și-și văzu de treabă.

Rămas singur, Andrei privea acum cu admirație cămaşa și pantalonii costumului de călușar. Avea un brâu roșu, avea chiar și opinci.

Din curte, se auzi sunet de clopoței. Cine o fi? 
Ștefănel intră pe poartă.  Dădu bună ziua bunicii și o întrebă unde este Andrei.
- Ți-am adus 4 clopoței. Se leagă la ciorapi. Îi spuse Ștefănel și îi întinse un cadou.

- Mulțumesc, îi răspunse Andrei. Este cel mai frumos cadou. Mă înveți cum se poartă?

- Clopoţeii se leagă deasupra gleznelor. Uite așa.

Vacanța de primăvară a fost tare scurtă. Duminică au venit părinții lui Andrei să-l ia acasă. 

La școală, Andrei le povesti tuturor colegilor săi despre dansul călușarilor din satul bunicii și le-a arătat câțiva pași. 
Poate și alți colegi vor dori să învețe Călușarul.

Cu drag,
#poveșticusuflet

Sursă foto1: Pinterest
Sursă foto2: Pinterest

În grădina de legume

A fost odată ca niciodată o sămânţă.

Stătea într-un plic frumos colorat însă, nu era prea fericită.

Își dorea să simtă adierea vântului și căldura razelor de soare chiar dacă nu mai văzuse soarele vreodată și nu știa nici cum se simte adierea vântului.

Într-o zi și-a pus în gând să găsească o cale să-și îndeplinească visul. Și ceva magic s-a întâmplat. 

A căzut din plicul frumos colorat și a aterizat pe un covor moale și negru.

Pe pământ.

Aici a văzut că nu era singură.

Bobul de porumb a fost primul care a salutat-o. El era mult mai mare decât micuța sămânță și mult mai puternic.

- Eu voi crește înalt, îi spuse. Oamenii vor măcina boabele mele de porumb și vor face cu ele mămăligă gustoasă.

Apoi, s-a împrietenit cu o sămânță de dovleac. La început i-a fost teamă. Însă, sămânța de dovleac era și ea prietenoasă.

- Când dovlecii mei vor crește mari, oamenii vor face plăcinte delicioase cu ei.

Micuța sămânță se întreba ce rol va avea ea? 

Sămânța de busuioc, care era puțin mai departe, împrăștia un miros minunat.

- Eu dau gust deosebit mâncării și salatelor, spuse ea.

De ce nu cresc și eu mare și ce fel de sămânță sunt? S-a întrebat mica sămânță.

Pentru a creşte, plantele au nevoie de apă, de lumină şi de oxigen.

O fetiță a acoperit mica sămânță cu pământ. A udat-o și a îngrijit-o în fiecare zi.

Fetița se întreba și ea cum va arăta plăntuța când va crește.

După câteva zile, sămânța a observat că ceva se întâmplă cu ea - îi creștea prima ei rădăcinuță. Apoi au urmat altele și altele. 

La fel ca prietenii săi, bobul de porumb și sămânța de dovleac, micuței sămânțe i-au apărut prima dată rădăcinuțele. După un timp, s-a dezvoltat tulpinița și au apărut și primele frunze. Fetița a continuat să o ude cu apă, să-i cânte și să vorbească cu ea în fiecare zi. Ce bucuroasă a fost prima dată când a văzut soarele. Iar stelele i se păreau minunate în nopțile de primăvară.

Așa a trecut o lună de zile. Câte zile are o luna?

Luna martie, când a fost micuța sămânță sădită, are 31 de zile.

Corpul ei era acum alcătuit din rădăcină, tulpină și frunze.

Mare i-a fost mirarea când, după mai multe zile, a văzut că pe lângă frunzulițele verzi au apărut flori mici, gingașe de culoarea galbenă.

Soarele ardea tot mai tare și plăntuța își dorea apa pe care fetița i-o dădea de două ori pe zi.

Uneori picături de apă cădeau și din cer și îi mângâiau frunzele.

Nu mai era doar o sămânță, acum plăntuța se simțea din ce în ce mai puternică.

Cu timpul, florile s-au transformat în mingiuțe verzi care creșteau și creșteau.

Verdele lor s-a transformat apoi în portocaliu până ce culoarea lor s-a modificat în roșu.

Sunt o roșie, își spuse mica sămânță ce acum crescuse o plantă adevărată.

- Oamenii vor folosi roșiile mele la salate gustoase și la alte mâncăruri delicioase. Spuse ea cu bucurie și prietenilor săi.

Toată vara fetița venea și culegea fructele sale gustoase și plăntuța era fericită.

Apoi, a venit toamna și frunzele plăntuței și-au schimbat culoarea, au devenit arămii...

Plăntuța se simțea din ce în ce mai adormită, până într-o zi când s-a așezat pe pământ și a adormit.

În scurt timp fost acoperită cu o pătură albă, pufoasă și strălucitoare.

Așa a dormit timp de trei luni, până când într-o zi pătura albă a început să se topească sub razele soarelui.

Cu drag,

#poveșticusuflet

Un păianjen care a învățat să citească

Un păianjen locuia într-o bibliotecă.  Un loc cam neobișnuit pentru o casă. Dar lui Pânză, micul păianjen, i se părea cea mai frumoasă căsuță. 

Cel mai mult îi plăcea la căsuța lui că era fermecată. Era plină de povești și de glasuri de copii.

Lui Pânză îi plăceau în special poveștile cu eroi care se aventurau pe mare și care înfruntau furtuna.
Ar fi vrut și el să se aventureze pe mare sau măcar să știe să citească. Când se uita într-o carte... nu înțelegea absolut nimic. Vedea cu ochii lui mari doar semne caraghioase care dansau pe hârtie.

Uneori era tare liniște în bibliotecă și atunci îi plăcea să se uite la cărțile de povesti cu ilustrații. 

Într-o zi, mulți copii stăteau în cerc pe covorul din mijlocul bibliotecii. Pânză, stătea și el atârnat de semnul de carte al uneia dintre poveștile lui preferate. Ce frumoasă era povestea pe care o ascultau copiii. Cum ar fi să poată zbura, așa ca băiatul din poveste pe care îl chema Peter. Ce urma să se întâmple îi va schimba viața pentru totdeauna.

Maria, a luat de pe raftul bibliotecii cartea de a cărei semn de carte era atârnat Pânză.

Oooooooaaaaaaa, ce mă fac acuuuuuuuum? Vorbea Pânză pe limba păianjenilor și, speriat, s-a strecurat în cotorul cărții.

Maria i-a mulțumit bibliotecarei și își puse rapid cartea în ghiozdan. Ajunsă acasă, își scoase lucrurile din ghizdan și puse cartea de la bibliotecă pe masă.

Aaaaaaaauuuuu, strigă Maria când vede păianjenul la ea în camera.

- Mami, ajutor! Tata! Cel mai uriaș păianjen e în camera mea.

Dar mami și tati nu văd niciun păianjen.

Pânză reușise cumva să sară și să se ascundă în spatele unui ursuleț de pluș din camera Mariei și se puse să țeasă planuri de evadare.

Strașnică întâlnire, își spuse Pânză. Cine m-a pus să nu stau la locul meu?

De oboseală, adormi în brațele ursulețului.

Păienjenii dorm? o să mă întrebi. Da și păianjenii dorm. În vis, auzi vocea Mariei care citea cu voce tare despre aventurile lui Peter Pan.

Trezit din somn, Pânză - fermecat de glasul fetei, își țesu un drum până aproape de carte. Poveștile aveau o putere magica asupra lui Pânză și de cele mai multe ori risca să fie strivit între pagini.

- Dacă aș putea să ajung la carte... și rămase suspendat în aer, în dreptul ochilor Mariei.

Maria își ținu respirația și-l privi pe Pânză în ochi.

Să nu mă mișc, să nu mă mișc, își spunea Pânză.

Să nu mă mișc, să nu mă mișc, își spunea și Maria, și după câteva momente de încordare, izbucni în râs.

Cum să-mi fie temă de un păianjen așa de mic.

Și prinse curaj.

- Micule Păianjen, îți place să asculți povești? Uite, citesc în continuare... 

Pânză se apropie de cartea din mâna fetiței și privi cum Maria urmărea cu degetul unde citea.

S-au împrietenit repede și zilele au trecut și mai repede ascultând poveștile citite de Maria.

Tot urmărind cum se plimba pe carte degetul Mariei, Pânza făcea ochii tot mai mari și începea să înțeleagă.

Asa a învățat micul păianjen să citească și o lume minunată i s-a deschis în fața ochilor.

Cum să dea paginile cărților a fost însă altă provocare. Dar și când a reușit... nici chef să mai țeasă pânză nu mai avea, poate doar povești a căror urzeală era greu de descifrat. 

Într-o zi, când se întoarce acasă de la școală mai devreme, Maria îți pune mâinile în cap.

- Pânză, ce mi-ai făcut la cameră!

Pânză citea supărat într-un colț.
- N-am fost supărat pe tine. M-am supărat pe Căpitanul Hook! Îmi pare rau.

- Ajută-ma sa fac curat. Nu e frumos ce ai făcut!

Când a pus Maria cartea de la bibliotecă în geantă și-a dat seamă că era momentul să se întoarcă la bibliotecă.

-  Vin și eu cu tine îi spuse și sări înapoi în cotorul cărții.

Pânză sări pe primul raft de îndată ce Maria intră pe usa bibliotecii și își țesu un leagăn între două cărți.

- O sa-mi fie dor de tine. O să citesc mai mult și să vină mai des la bibliotecă, îți promit. Îi spuse Maria tristă că se desparte de noul ei prieten.

A doua zi, lui Pânză îi vine cea mai minunată idee.

Bine ați venit la Clubul de Lectura  ”Descurcă ițele” spuse Pânză din leagănul său.

Sper că ți-a plăcut povestea și că ești pregătit și pentru alte aventuri.

Cu drag,

#poveșticusuflet 

Sursă foto: pinterest

Lucas visează să devină fotbalist

Salut! Sunt Lucas și am 7 ani. În fiecare zi vând flori alături de mama, la marginea drumului, mai puțin în zilele ploioase, când, pentru că îmi intră apă în pantofi, rămân acasă și am grijă de frații mei mai mici.

În fiecare zi mă trezesc de dimineață și merg la școală. După ce mă întorc acasă, merg cu mama la șosea să o ajut la treabă. Pe drum, mă uit trist cum alți copii de vârsta mea, merg după ore în curtea școlii să se joace. Am fost și eu în gașcă cu ei. Sunt clasa întâi, îmi place să învăț să scriu și să citesc, dar mai ales... să mă joc fotbal. Eram cel mai bun.  Până când, o dată după ore, când mă jucam cu prietenii în curte...

ZDRANGGGGGGGGGGGGG

am spart un geam.

Nu i-am spus mamei imediat. A doua zi însă au chemat-o la școală. Nici nu am apucat să stau până la sfârșitul orelor, că mama m-a luat cu ea acasă. Ce i-au spus oare? Se mai întâmplă accidente. 

- Nu a fost intenționat, mami. Am încercat să-i explic, dar parc-aveam ditamai mingea de fotbal în gât și burtica începea să mă doară. Știu că băieții nu ar trebui să plângă, dar lacrimile-mi curgeau pe obraz.

Mama, nu mi-a zis nimic tot drumul însă, din priviri, părea tare supărată. Nu m-a mai lăsat să joc fotbal și, ca să fie sigură că sigur nu mă duc cu mingea, de atunci mă ia cu ea peste tot când pleacă de acasă, mai puțin atunci când plouă. De la atâta jucat fotbal, ghetele mi s-au ros pe talpă și pentru că îmi intră apă în ghete, stau acasă orice-ar fi.

Au trecut multe zile de atunci și, nu găsesc niciodată momentul potrivit să o întreb: când mă voi putea juca din nou fotbal? Mama a vândut multe flori să plătească geamul spart de mine și de fiecare dată când îmi fac curaj simt același nod în gât.

Odată, o doamnă a cumpărat un buchet mare de lalele de la mama și m-a întrebat ce vreau să mă fac când mă fac mare. Fotbalist! I-am răspuns eu, sigur pe mine, privind-o în ochi.

Dar cum o să ajung eu mare fotbalist dacă nu mă mai joc fotbal? Am spus apoi încet. Mama s-a uitat la mine. Știu că m-a auzit însă, poate dacă m-ar fi certat de la bun început... m-aș fi simțit mai puțin vinovat.

După câteva săptămâni, de când nu am mai jucat fotbal, a trecut pe la noi dom` profesor de sport. Mi-a adus mingea pe care am lăsat-o la școală. Mie îmi era așa rușine, el mi-a zâmbit și mi-a spus să nu renunț.

După ce a plecat, mi-era teamă să nu îmi arunce mama mingea. Așa că, am ascuns-o sub pat și din acea zi, am tot căutat motive să stau acasă cu frații mai mici, să o ajut pe Buna la bucătărie și la măturat prin curte, însă, cum pleca mama....

...eu ieșeam în curte și exersam. Ce mult îmi doream să mă joc din nou fotbal! 

Ce aș putea face să o conving pe mama să se răzgândească?

Am o misiune importantă și trebuie să încep imediat să caut soluții! Așa că toată ziua m-am gândit...

A doua zi, fiind soare afară, am fost cu ea la șosea să vândă flori. Mi-am luat caietul și creioanele și notam pe o foaie câte lalele vinde, câți bani primește pentru fiecare și calculam mai repede decât ea, când trebuia să dea rest vreunui cumpărător. Ba chiar am făcut impresie cu metoda mea de calcul. Mama s-a uitat la mine și am simțit că era tare mândră în acele momente.

Ce mi-am zis, acum e momentul! Acasă, mi-am făcut curaj și am întrebat-o:

- Mami, când pot juca din nou fotbal? Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat. Îmi pare rău, promit să fiu atent pe viitor!

Nu mi-a răspuns. Dar parcă privirea ei era altfel. Nu mai era așa tăioasă. Până seara, nu am mai spus nimic. 
Am fost cuminte și ascultător. 
Am ajutat-o să pună masa, să strângă masa. 
M-am oferit chiar să spăl și vasele, chiar dacă nu-mi place.

Seara, înainte de culcare, m-am așezat lângă ea pe pat.

- Îmi pare rău mami, știi tu că nu am vrut să sparg geamul. N-am vrut. A fost un accident.

Mama, mă privea cu ochii ei negri, mari și frumoși. Erau atât de buni și blânzi și chiar dacă mă mai certa mama uneori, în ochii ei simțeam că pot fi tot ce îmi doresc. Chiar și un mare fotbalist!

- Mami, pot să merg din nou să joc fotbal? PROMIT să fiu atent!

O lacrimă mare curgea pe obrazul mamei. Părul, prins în coadă, începea să încărunțească. De la griji! Îmi spunea când o întrebam de ce are păr alb.

Mama m-a îmbrățișat și mi-a zâmbit. Eu am visat că sunt pe terenul de fotbal.

A doua zi mi-a dat un cadou.

- O pereche nouă de ghete!? Pentru mine? Asta înseamnă că...

- Te poți juca din nou fotbal, dar să-mi promiți că... n-am mai auzit nimic, o muzică suavă mi se părea glasul mamei.

- Îți mulțumesc!!!! I-am sărit în brațe, am sărutat-o pe obraz, m-am încălțat cu ghetele cele noi, am luat abecedarul într-o sacoșă, mingea și am fugit la școală. Nu doream să întârzii, când să intru în curtea școlii descopăr că nu era niciun copil, nu se auzea niciun zgomot. De ce oare?

Era sâmbătă.

Acum îți spun La revedere! Fug la fotbal!

Cu drag,

Lucas, 7 ani

PS. Să nu spui nimănui că am fost la școală într-o zi de sâmbătă.

Sursa foto: https://3minute.net/fotbalul/

Ce văd când mă uit în oglindă

A repetat, a repetat și a tot repetat.

Sofia are aproape 7 ani și visul ei este să devină balerină. Una adevărată! Peste 3 zile, chiar de ziua ei, va avea primul spectacol și visul i se poate îndeplini. 
La ultima repetiție însă,  Sofia se împiedică și cade. Piciorul stâng începe să o doară. Dacă nu îi va trece durerea până în ziua spectacolului, cum se va descurca?

Acasă, mai repetă o dată. Se uita în oglinda din camera ei, se ridică ușor pe vârfuri și face câteva mișcări de bază. I se pare că nu îi mai iese niciuna. Nu voi putea fi niciodată o balerină adevărată. Își spune Sofia.

Are emoții mari, cât un elefant. Mama invitase deja câțiva dintre prietenii săi la spectacol. De frică să nu se facă de râs în fața prietenilor săi, Sofia însă nu vrea să mai invite pe nimeni.

În ziua spectacolului, Sofia are emoții cât doi elefanți.

- Nu mă voi descurca. Mă voi împiedica și voi cădea din nou. Nu vreau să urc pe scenă. Îi spune mamei sale.

- Cred că ai emoții cât trei elefanți, draga mea. Îi spune mama, apoi scoate din geanta o carte specială și i-o da Sofiei. Uite, citește asta.

La multi ani draga mea! Ai încredere în tine! Mama o îmbrățișează și plecă în sala de spectacol, să-și ocupe locul.

Sofia ținea cartea în mâini. Mai era puțin până să intre pe scenă. Cum ar putea o carte cu numele ei pe copertă să o ajute?

A dat prima pagină și a început să citească.

Dragă Sofi,

La muuuuuuulți ani! Să fii mereu așa delicată și grațioasă!

Alex, fratele tău

Pe pagina a doua, scria așa:

 Sofia, Prințesa tatei cea frumoasă,

Te iubesc zână mică și isteață!

La mulți ani frumoși înainte,

Tata

Pe cea de-a treia pagina, era o scrisoare din partea mamei: 

Sofia, minunea mea puternică și înțeleaptă!

Ai încredere în tine! La multi ani! Te îmbrățișez tare, tare.

Cu dragoste,

Mama

Și bunicii i-au făcut o scrisoare:

Dragă Sofia,

Suntem bucuroși să fim alături de tine la aniversarea vârstei de 7 ani!

Îți dorim în continuare să ai și mai mult curaj, să ajungi balerina care vrei să devii!

Să-ți îndeplinești visul de a ajunge o balerină renumită.

Te îmbrățișăm cu drag,

Bunicii 

Mâinile ei mici țineau strâns cărticica cea mare. Sofia se privea în oglindă în fiecare zi, dar nu s-a văzut niciodată așa frumoasă, așa curajoasă sau înțeleaptă, cum o vedeau părinții și bunicii ei.

Colegii ei de clasă i-au scris de asemenea o scrisoare:

Hei, Sofi,

Când vei ajunge faimoasă, să ne dai autografe.

Succes!! Îți ținem pumnii!

Mara                                                              Luca

Ioana

Andrei

                                      Ștefan

De la doamna profesoară de balet, era altă scrisoare:

Dragă Sofia,

Cine are cele mai puternice picioare? Cine face cele mai delicate salturi, cine?

Tu, desigur!

Îți doresc succes, să ai spatele drept și zâmbetul larg. Să nu uiți niciodată că oricând cazi, poți să te ridici.

Madame Ionela

Sofia a închis cartea. Deși elefanții nu au dispărut, s-a privit pentru ultima dată în oglindă și s-a văzut delicată, grațioasă dar și puternică...

... a pășit pe scenă cu spatele drept, cu zâmbetul pe buze și cu toată iubirea celor dragi în suflet.

Ca o balerină adevărată!

A fost o zi lungă și frumoasă. Înainte să adoarmă, Sofia mai aruncă o privire în oglinda din camera ei și își zâmbi.

Cu drag,

#poveșticusuflet

 Sursa foto: Pinterest

Am găsit o comoară în curtea grădiniței

In curtea grădiniței 3 excavatoare, 2 camioane și 2 încărcătoare intrară una după cealaltă.

Copiii din grupa mijlocie au auzit zgomotele mașinilor și s-au dus la fereastră curioși. 

Toți le urmăresc cu uimire.

 Nu au mai văzut excavatoare și alte mașini de construcție așa de aproape.

Cât de curând vom învăța într-o clădire nouă, îi lămurește doamna educatoare. Excavatoarele au venit să sape la fundația unei noi clădiri pentru grădiniță.  Haideți să ne așezăm și să repetăm cântecelele pentru serbare.

Copiii s-au așezat pe covor, au început să cânte, însă, din când în când aruncau câte o privire spre fereastră. Ar fi vrut să urmărească fiecare mișcare din curte. Mașinile făceau zgomote puternice și interesante. Boc, trosc, vruuuummmm, bum.

Dintr-odată lucrările se opresc, zgomotele încetează și o liniște se așterne și în sala de clasă.

Ce s-a întâmplat?

Doamna Laura, de ce s-au oprit excavatoarele? De ce nu se mai aude nimic. O întreabă copiii în cor pe doamna educatoare.

Nu știu, însă vom afla. În curând vom ieși în curte la joacă. Mergem să vedem ce s-a întâmplat dar vă rog sa nu vă apropiați! Copiii ies împreună cu doamna educatoare afară în curte. S-au încălțat în cea mai mare grabă. Erau nerăbdători să afle de ce au încetat excavatoarele să lucreze?

Copiii s-au apropiat timid de gardurile de protecție. Toate utilajele erau oprite. În mijloc era săpată o groapă mare. Un domn cu o vestă galbenă și o cască galbenă pe cap, venea greoi spre copii cu un obiect mare în brațe.

O comoară!!! Strigă unul dintre copii.

Ce-ai găsit, ce-ai găsit? Îl întrebară copiii, de dincolo de gardurile de protecție. După ce se asigură că nu este nimic periculos, domnul cu vestă galbenă îi chemă pe copiii să vină mai aproape.

Era un cufăr mare de lemn cu un lacăt ruginit.

Deschide-l, deschide-l, îl încurajară copiii într-un glas. Ce se ascunde în cufărul cel vechi?

O comoară de pirați.

                        O pereche de ghete.

Bucăți de rachete?

                                              

Nu vorbiți, nu respirați!

                                              

...șușoteau copiii. În cutie era însă altceva.

Când au deschis cufărul cel vechi, au găsit o carte veche și un avion mic și ruginit. Ce scrie în carte, doamna educatoare? Întrebă timid un băiețel.

Se pare ca este o carte veche, tipărită acum mai bine de 60 de ani. Pe prima pagina era o dedicație:

Pentru Dumitru,

Să zbori cu drag în lumea fascinantă a poveștilor!

cu mult drag,

Bunica Antoaneta

Adică, Dumitru a primit această carte de la bunica lui? Cine este Dumitru?

Copiii au fost fascinați de această descoperire și când părinții lor au venit să îi ia de la grădiniță, fiecare era nerăbdător să le povestească despre comoara găsită.

A doua zi, doamna educatoare le-a arătat copiilor de aproape avionul găsit în cutie și o ilustrație găsită din carte.

Era schiță unui avion de lemn. Cât de fascinant li s-a părut.

Doamna educatoare, vrem și noi să construim avioane! O rugară copiii în cor pe doamna Laura.

Tocmai mi-ați dat o idee minunată, dragii mei! La atelierul de săptămâna viitoare vom învăța să construim avioane.

Copiii au fost foarte încântați și chiar dacă nu au aflat cine este Dumitru, băiețelul care a primit cartea cadou....

.... s-au distrat de minune confecționând fiecare câte un avion din plastilină.

Sfârșit!

Cu drag, 

#povesticusuflet

Sursa foto:Lego.com

Ela vrea să devină scriitoare

Salut, sunt Ela.
Am 7 ani și toată lumea îmi pune aceeași întrebare.
Ce vrei să te faci când te faci mare?
 
…acasă, la școală, pe stradă, la piață, în vizite pe la mătușe sau chiar la bunici, când culeg corcodușe.

Nu prea știu ce să răspund.
Eu sunt doar Ela, deși mama mă strigă Mihaela.
 

Într-o zi însă, când am învățat cât de cât să aștern pe hârtie toate lucrurile care îmi plac mie, m-am gândit să ți le spun și ție.
 

Și când o sa mă mai întrebe careva
dragă Ela,
ce vrei să te faci când te faci mare?
am să-i răspund că scrie aici pe hârtie și că ți-am spus deja și ție.

Sunt Ela, o fetiță visătoare ce vrea să devină scriitoare. Și pentru prima mea poveste, m-am apucat deja de cercetare:
 
Privesc culorile frunzelor de toamnă, le admir pe fiecare să știu ce înseamnă.

Adun bucăți de nori în formă de batiste și le țin în buzunar, pentru zile mai triste.
 
Adun pași de furnică să-i folosesc când mă satur de atâta crescut și vreau să fiu din nou mică.
 
Adun stropi de ploaie în parul răsfirat și la gât colier de perle înșirat.

Adun capace de ghindă și mi le fac cercei când mă uit în oglindă.

Adun apoi toate privirile din oglindă ca timpul ce trece să nu mă surprindă.
 
Adun flori de mușețel pentru suflețel și-mi cânt un vesel cântecel.

Adun primăvara ghiocei și îi pun la ureche tot în loc de cercei.

Îmi strâng visele în cuiburi de rândunele, atunci când pleacă în țări călătoare, să poarte și visele mele cu ele.

Uneori, coc la soare pâinici de lut pentru zilele în care mama mă ceartă și nu știu să-o ascult.

Mănânc plăcinta de dovleac să-mi fie de folos când nu știu ce să mai fac.

Ascult cu drag acorduri de mandolină și când privesc la soare, strâng în suflet raze de lumină.

Mai pun la suflet și îmbrățișări de Totonel, mereu se bucură că mă vede micuțul meu cățel.

 
Nu știu dacă o sa placă tuturor răspunsul meu, eu însă, toate lucrurile astfel adunate le voi împărți cu tine și sper că vom avea zile mai bogate.
 
Și dacă acasă, la școală, pe stradă, la piață, în vizite pe la mătușe sau chiar la bunici, când culeg corcodușe, mă întreabă careva

dragă Ela,
ce vrei să te faci când te faci mare?
Acum știu ce să-i răspund.

Sunt Ela, cu vise și speranțe în stele căzătoare și sunt deja o scriitoare.

Sper să citești și tu cu bucurie cartea mea:
cu frunze de toamnă,
cu bucăți de nori în formă de batiste,
cu pași de furnică și stropi de ploaie,
capace de ghindă,
priviri în oglindă,
parfum de mușețel și de ghiocei,
cu zbor de rândunele,
pâinici coapte la soare
și plăcintă de dovleac,
acorduri de mandolină
și raze de lumină.

Cu drag, 

#povesticusuflet

Sursa foto: Pinterest