Acolo unde cântă racii - Delia Owens

După ce termin o carte, am obiceiul să recitesc prima pagină. Este felul prin care încerc să prelungesc lectura.

”Balta nu e o mocirlă. Balta este un spațiu al luminii, unde iarba creste din apă, iar apa curge către cer. ” Recitesc cum începe cartea scrisă de Delia Owens și am sentimentul ca mi s-a încredințat o taină.  Kya era cea mai mică dintre cei cinci frați ai săi și singura care vă rămâne în Baltă până la sfârșit.
Cum arată singurătatea, cum se pierde și se oferă încrederea în alți oameni sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le-am descoperit citind povestea Kyei.

Lumea bălții în care a trăit Kya îmi aduce aminte de copilăria petrecută pe malurile Dunării. Îmi aduce aminte că orice s-ar întâmpla, pot oricând să mă întorc acasă și să îmi recapăt liniștea. Orașul în care m-am născut va fi tot timpul acolo pentru mine la fel cum Balta a protejat-o pe Kya până la sfârșit.

cu drag,

#poveșticusuflet 

Drumul către libertate - Yeonmi Park

Îmi place să cunosc oameni extraordinari, cu tărie de caracter și de la care am ceva de învățat, fie și doar prin intermediul poveștilor. Așa am cunoscut-o pe Yeonmi Park. 

”Drumul către libertate” spune povestea unei fete care a plecat din Coreea de Nord, cu speranța de a o regăsi pe sora ei plecată cu ceva vreme înaintea ei, dar și cu speranța de a duce o viață mai bună, dincolo de granițele unei țări în care, în cartierele mărginașe,  curentul electric venea o dată la câteva luni.

”În vremurile bune, o familie avea la masă orez, kimchi, niște fasole și supă de alge. Însă toate acestea erau prea scumpe în vremurile de restriște.” Uneori nici nu mai mânca și adesea avea la masă doar un terci subțire de grâu sau de orz. Însă faptul că nu avea ce mânca nu este nici pe departe cel mai rău lucru ce se putea întâmpla în Coreea de Nord.

Yeonmi este una dintre eroinele pe care le admir. Nu cred că aș putea supraviețui încercărilor dureroase pe care Yeonmi le-a depășit de-a lungul anilor, însă curajul ei de a-și spunea povestea, face ca tot prin ce a trecut să nu fi fost în zadar. 

Dimpotrivă, lupta ei pentru libertate a inspirat o mulțime de femei, inclusiv pe mine, să îți asume riscuri.

Sper să te inspire și pe tine povestea lui Yeonmi.

cu drag,

#poveșticusuflet 

Grădina uitată - KATE MORTON

Cine vede o zâna își vede toate dorințele îndeplinite. Așa spune Kate Morton în Grădina uitată. Însă nu toate dorințele se îndeplinesc, sau cel puțin nu fără suferință.

Kate Morton reușește în acest roman să răspundă atât de bine la întrebarea: de ce avem nevoie de povești? Eliza, una dintre eroine, încearcă prin intermediul poveștilor să dea un sens evenimentelor care îi marchează viața. Ea inventează basme care îi vor spune povestea mai departe și vor ajuta la înțelegerea secretelor ascunse în Grădina uitată. 

Trecutul poate fi reconstituit cu ajutorul basmelor din copilărie.

Am rămas cu o liniște profundă după ce am citit această carte dar și cu nevoia de a mă împăca cu trecutul pe care nu l-am putut controla. Grădina uitată este un loc în care să îți liniștești sufletul, dar și să visezi la fericire. Sper să-ți placă!

Cu drag,

#poveșticusuflet 

Lupita - O poveste despre curaj

Lupita era cel mai mic pui de lup din Pădurea Fără Sfârșit. Pe cât de mică era, pe atât de mare îi era nerăbdarea când pornea în căutare de noi aventuri. Cel mai mult Lupita își dorea să nu mai fie un lup mic.

Cea mai mare descoperire a fost o scorbură adâncă, la rădăcinile unui copac bătrân. Păși cu grijă și cu urechile ciulite. Înăuntru mirosea a mușchi proaspăt și era liniște. Obișnuia să vină aici ori de câte ori îi era dor de mama ei care plecase în Pădurea Veșniciei. Nimeni și nimic nu părea să îi tulbure liniștea. Într-o zi însă, pământul a început să se cutremure. Zgomote puternice străbăteau pădurea și pentru prima dată, Lupitei i-a fost frică. A fugit cât a putut de repede, printre copacii doborâți, spre vizuina unde tatăl său o aștepta.

Vizuina era căptușită cu frunze uscate și cu mușchi și era cald înauntru. Odată cu Lupită intră în scorbură un vânt rece.  Tatăl Lup nu avea vești bune:

- Lupita, unde ai fost? Pădurea Fără Sfârșit este din ce în ce mai periculoasă. Nu e timp de pierdut. Trebuie să pornim spre Pădurea Întunecată unde locuiește Bunicul Lup să-i cerem sfatul, îi spuse tatăl său.

Lupita asculta cu atenție. Ar fi dorit să înfrunte pericolele pădurii, oricare ar fi acelea, nu să fugă de ele.

- Dar tată, nu putem pleca. Nu vreau să mergem la Bunicul Lup. Aici e casa noastră, prietenii și toate amintirile...

Pornind spre Pădurea Întunecată, Lupita făcea pași mici și se tot uita în urmă. Dorea să mai privească locurile dragi, unde s-a jucat, a alergat, se simțea liberă. De ce era Pădurea în pericol și de ce trebuia să meargă în căutarea unui Lup Bătrân să-i ceară sfatul?

Spre amiază au ajuns în Pădurea Întunecată unde lumina pătrundea cu greu printre ramurile copacilor. Privind în jur, Lupita se retrase în spatele tatălui său. Copacii păreau foarte mari. Lupita se făcea din ce în ce mai mică.

Un lup bătrân, cu privirea ageră ca un sloi de gheață, ieși din vizuina din stâncă.

- Bunicul Lup, îi spuse tatăl Lupitei, Pădurea Fără Sfârșit este în pericol. Te rog să ai grijă de Lupita până mă întorc.

- Stai, nu așa ne-am înțeles. Nu mă poți lăsa aici. Tată! Strigă Lupita în urma tatălui său.

Rămasă singură, față în față cu un lup cât un munte de mare, cu blana zburlită îl urmă pe bunicul în vizuină. Burtica începu să o doară, dar nu de foame. Se așeză într-un colț. De ce a plecat tatăl său fără ea? Și ce se va întâmpla cu Pădurea Fără Sfârșit? Cu amintirile despre mama?

Se hotărî să fugă. Pe furiș. Și să-i arate tatălui său că nu mai este mică. Că nu îi este frică. Că și un lup mic poate să apere pădurea.

Se strecură afară din vizuină și o luă la fugă. Simțea vântul cum trece peste blănița ei și a tot fugit până când se opri brusc. Își simți lăbuțele ude. Lupita nu știa să înoate și se temea să nu cadă în apă.

- Auuuuuuu! Curaj, Lupita! Își spuse. Trase aer adânc în piept, păși cu grijă pe pietre și când să ajungă pe malul celălalt al râului, alunecă și căzu.

- Auuuuuu, asta îmi mai trebuia, să mi se ude blănița.

Se scutură cu putere și se rostogoli în iarbă să se usuce, când dădu nas în nas cu un pui de arici. Ariciul se făcu ghem și se rostogoli și el.

Lupita se dezmetici repede și-l ajunse din urmă.

- Stai, nu îți fac nimic. Am nevoie de ajutor! Te rog. Îi spuse Lupita.

Ariciul își ridică țepii mici pe spinare și o întrebă pe Lupita:

- Cine ești și ce vrei? Să știi că nu îmi e frică de tine.

- Sunt Lupita și vreau să salvez Pădurea Fără Sfârșit, care e în pericol. Dar m-am pierdut. Nu-ți fac nimic, doar că nu știu încotro să o apuc.

- Se face noapte în curând, vino după mine. Îi spuse ariciul cel mic dar curajos.

- Mulțumesc, îi răspunse Lupita și îl urmă.

Ariciul intră într-o scorbura mică. Frații săi se făcură ghem într-un colț. Tatăl arici își ridică țepii pe spinare când văzu puiul de lup lângă vizuina lor. Lupita rămase afară singură. Flămândă, tristă, se ghemui lângă vizuina aricilor. Pământul i se părea atât de tare și de rece și îi era așa de dor de tatăl său, de mama, chiar și de bunicul. Cum o să mai ajungă acasă?

- Ai tăi cred că sunt tare îngrijorați. Spuse micul arici apropiindu-se de Lupita.

- Ce înseamnă să fii îngrijorat? Mi se strânge burtica, dar nu foame. Ce-o fi zis bunicul că am plecat și nu i-am spus nimic. Și tata, cred că va fi tare supărat când o să afle. N-ar fi trebuit să plec, acum știu. Să fii curajos nu înseamnă să te arunci în fața pericolelor, ci trebuie întâi să te gândești înainte. O să ajung înapoi la bunicul? Și cu toate aceste gânduri, Lupita adormi.

De dimineață, îi mulțumi micului arici pentru grijă și porni spre Pădurea Întunecată. Era hotărâtă să-i ceară ajutorul Bunicul Lup. La o răscruce, inima începu să-i bată cu putere. Părul i se ridică pe spinare.  M-am pierdut.

- Curaj, Lupita! Își spuse și închise ochii. Când îi deschise, ariciul cel mic era lângă ea.

- Ai încredere în tine! Pe aici. Îi spuse ariciul și îi arătă drumul.

- Mulțumesc, prietene! Îi răspunse Lupita și o luă la fugă.

Găsi repede râul pe care îl traversase cu o zi înainte. A sărit pe pietrele ude, cu grijă de data aceasta, și a ajuns în siguranță pe malul celălalt. Apoi a fugit repede, repede ca vântul care îi mângâia blănița roșcată. Când credea că aproape a ajuns, a fost cât pe ce să se prăbușească. S-a oprit cu greu în vârful unei stânci din care, bucăți mici de pietre se desprindeau și se rostogoleau în vale.

Uff, răsuflă Lupita ușurată. Privind în depărtare văzu copacii căzuți din Pădurea Fără Sfârșit. Văzu stânci mișcătoare, nori de praf. Oameni. Înțelese de ce o aduse tatăl său în Pădurea Întunecată și se gândi ce ar putea face ea să salveze pădurea?

Trebuie să-l găsesc repede pe bunicul.

Auuuuuu, bunicuuuuu

Lupita fugea cât putea de tare.  Ajunsă în dreptul vizuinii bunicului se opri. Să intru, să nu intru. Nu e timp de pierdut.

- Bunicule, vino cu mine. Trebuie să salvăm Pădurea fără Sfârșit.

- Lupita, unde ai fost? Pădurea a fost tot timpul în pericol, dar niciodată ca acum, când mii de copaci sunt dărâmați în fiecare zi de către oameni. Goluri mari rămân în inima pădurii și trebuie să fugim. La fel s-a întâmplat și acum ceva timp, când mama ta a fost prinsă sub trunchiul unui copac căzut, îi povesti bunicul Lupitei.

Ajunși pe stânca înaltă, Bunicul privi în depărtare și scoase cel mai puternic urlet.

- Auuuuu;

Lupita îl privi cu admirație. Bunicul Lup chiar era puternic.

- Auuuuu, strigă și Lupita cu putere.

Auuuuu se auzi de departe;

Auuuuu se auzi de și mai departe;

Auuuuu răsună în toată pădurea.

După câteva clipe de liniște, pădurea se cutremură din nou, dar de data aceasta nu era din cauza căderii copacilor. Auzind glasul lupilor, oamenii au încetat să mai taie copacii.

Bucuroasă, Lupita sări în sus de bucurie pe spinarea bunicului.

- Am reușit, bunicule! Am reușit!

- Așa este, ai reușit. Pădurea fără Sfârșit este acum în siguranță. Niciun copac n-a mai căzut de-atunci în Pădurea Fără Sfârșit.

Seara, Lupita a adormit cu gândul că a mai crescut puțin și că este puternică, că a învățat să-și asculte instinctele și că oricât de mic ești, poți să faci lucruri mari.

Cu drag,
#poveșticusuflet 

Sursa foto: Pinterest

Cum știi că te iubesc - O iubire mare pentru un arici mic

Toamna era pe sfârșite iar familia Aricel se pregătea de hibernare. 

Gâdililă era ariciul cel mai mic din familie. În timp ce frățiorii săi îi puneau multe întrebări despre iarnă tatălui arici, Gâdililă nu întreba nimic. Tot ce își dorea era să privească cerul albastru cât mai mult timp.

Tatăl Aricel a pregătit de ceva vreme stratul gros de frunze în care vor dormi peste iarnă. Privindu-l pe Gâdililă cum privea cerul, se întrebă dacă fiul său cel mic era pregătit pentru iarna ce va veni.

Și într-o zi, când pe cer începeau să se adune nori cenușii, tatăl arici își întreabă ariciul cel mic:

  

- Gâdililă, cum știi tu că te iubesc?

- Nu mai sunt un arici mic, tata. Știu că vine iarna, îi răspunse Gâdililă tatălui său, însă, ghicindu-i gândurile și pentru ca i-a plăcut întrebarea, s-a gândit să îi arate cum se simte iubit, în felul său.

Cu un gâdilat.

Apoi cu o îmbrățișare. Chiar dacă ai țepii așa lungi și strălucitori, mă simt în siguranță lângă tine, tată.

Ridicând năsucul mic și privindu-l în ochi, adăugă:

Îmi place că atunci când mergem împreună și căutam fructe de pădure, tu mă lași să le aleg eu pe cele mai frumoase. Și făcând o rostogolire, Gâdililă îi spuse tatălui său:

  

Simt că mă iubești când ne jucam în frunze și ne rostogolim până jos în vale.

  

Cu un chițăit mic.

   

Simt că mă iubești atunci când mă întrebi de ce sunt trist. Odată, am fost atât de speriat și țepii mei mici s-au ridicat pe spinare. Tu ai fost însă lângă mine când mi-a fost teamă în pădure.

Apoi, cu un mic zâmbet începu să-i povestească altă întâmplare.

  

Odată, am vrut să mâncăm pepene dintr-o grădină însă, pepenele era mai mare decât mine și a luat-o la fugă. Tu ai alergat așa de repede și m-ai ajutat să îl prindem.

  

Când tatăl arici dorea să-l mai întrebe ceva,  Gâdililă începu să caște...

...însă nu se opri din vorbit. Simt că mă iubești, când îmi spui povești, seara la culcare. Știi că nu îmi plac zgomotele și sunt agitat atunci când plouă cu tunete.

Când dormi lângă mine mă liniștesc și mă simt în siguranță.

Tatăl Arici nu se aștepta la așa un răspuns. Nu știa cât de mult contează aceste lucruri mici pentru un arici mic cu o inimă mare.

Ariciul mic a obosit și el de atâta vorbă. A închis ochii lui mici și a adormit făcându-se un ghem mic, lângă tatăl său. 

Se va trezi la primăvară să privească din nou cerul albastru.

 ...

Familia Aricel se pregătește de hibernare. Tatăl arici vrea să se asigure că toți puii sunt pregătiți, în special Gâdililă, care este ariciul cel mai mic. La întrebarea cum se simte iubit, Gâdililă îi arată așa cum știe doar el modul prin care recunoaște iubirea primită de la tatăl său.

Cu drag,

#poveșticusuflet 

Un păianjen care a învățat să citească

Un păianjen locuia într-o bibliotecă.  Un loc cam neobișnuit pentru o casă. Dar lui Pânză, micul păianjen, i se părea cea mai frumoasă căsuță. 

Cel mai mult îi plăcea la căsuța lui că era fermecată. Era plină de povești și de glasuri de copii.

Lui Pânză îi plăceau în special poveștile cu eroi care se aventurau pe mare și care înfruntau furtuna.
Ar fi vrut și el să se aventureze pe mare sau măcar să știe să citească. Când se uita într-o carte... nu înțelegea absolut nimic. Vedea cu ochii lui mari doar semne caraghioase care dansau pe hârtie.

Uneori era tare liniște în bibliotecă și atunci îi plăcea să se uite la cărțile de povesti cu ilustrații. 

Într-o zi, mulți copii stăteau în cerc pe covorul din mijlocul bibliotecii. Pânză, stătea și el atârnat de semnul de carte al uneia dintre poveștile lui preferate. Ce frumoasă era povestea pe care o ascultau copiii. Cum ar fi să poată zbura, așa ca băiatul din poveste pe care îl chema Peter. Ce urma să se întâmple îi va schimba viața pentru totdeauna.

Maria, a luat de pe raftul bibliotecii cartea de a cărei semn de carte era atârnat Pânză.

Oooooooaaaaaaa, ce mă fac acuuuuuuuum? Vorbea Pânză pe limba păianjenilor și, speriat, s-a strecurat în cotorul cărții.

Maria i-a mulțumit bibliotecarei și își puse rapid cartea în ghiozdan. Ajunsă acasă, își scoase lucrurile din ghizdan și puse cartea de la bibliotecă pe masă.

Aaaaaaaauuuuu, strigă Maria când vede păianjenul la ea în camera.

- Mami, ajutor! Tata! Cel mai uriaș păianjen e în camera mea.

Dar mami și tati nu văd niciun păianjen.

Pânză reușise cumva să sară și să se ascundă în spatele unui ursuleț de pluș din camera Mariei și se puse să țeasă planuri de evadare.

Strașnică întâlnire, își spuse Pânză. Cine m-a pus să nu stau la locul meu?

De oboseală, adormi în brațele ursulețului.

Păienjenii dorm? o să mă întrebi. Da și păianjenii dorm. În vis, auzi vocea Mariei care citea cu voce tare despre aventurile lui Peter Pan.

Trezit din somn, Pânză - fermecat de glasul fetei, își țesu un drum până aproape de carte. Poveștile aveau o putere magica asupra lui Pânză și de cele mai multe ori risca să fie strivit între pagini.

- Dacă aș putea să ajung la carte... și rămase suspendat în aer, în dreptul ochilor Mariei.

Maria își ținu respirația și-l privi pe Pânză în ochi.

Să nu mă mișc, să nu mă mișc, își spunea Pânză.

Să nu mă mișc, să nu mă mișc, își spunea și Maria, și după câteva momente de încordare, izbucni în râs.

Cum să-mi fie temă de un păianjen așa de mic.

Și prinse curaj.

- Micule Păianjen, îți place să asculți povești? Uite, citesc în continuare... 

Pânză se apropie de cartea din mâna fetiței și privi cum Maria urmărea cu degetul unde citea.

S-au împrietenit repede și zilele au trecut și mai repede ascultând poveștile citite de Maria.

Tot urmărind cum se plimba pe carte degetul Mariei, Pânza făcea ochii tot mai mari și începea să înțeleagă.

Asa a învățat micul păianjen să citească și o lume minunată i s-a deschis în fața ochilor.

Cum să dea paginile cărților a fost însă altă provocare. Dar și când a reușit... nici chef să mai țeasă pânză nu mai avea, poate doar povești a căror urzeală era greu de descifrat. 

Într-o zi, când se întoarce acasă de la școală mai devreme, Maria îți pune mâinile în cap.

- Pânză, ce mi-ai făcut la cameră!

Pânză citea supărat într-un colț.
- N-am fost supărat pe tine. M-am supărat pe Căpitanul Hook! Îmi pare rau.

- Ajută-ma sa fac curat. Nu e frumos ce ai făcut!

Când a pus Maria cartea de la bibliotecă în geantă și-a dat seamă că era momentul să se întoarcă la bibliotecă.

-  Vin și eu cu tine îi spuse și sări înapoi în cotorul cărții.

Pânză sări pe primul raft de îndată ce Maria intră pe usa bibliotecii și își țesu un leagăn între două cărți.

- O sa-mi fie dor de tine. O să citesc mai mult și să vină mai des la bibliotecă, îți promit. Îi spuse Maria tristă că se desparte de noul ei prieten.

A doua zi, lui Pânză îi vine cea mai minunată idee.

Bine ați venit la Clubul de Lectura  ”Descurcă ițele” spuse Pânză din leagănul său.

Sper că ți-a plăcut povestea și că ești pregătit și pentru alte aventuri.

Cu drag,

#poveșticusuflet 

Sursă foto: pinterest