Teoria autodeterminării

Oamenii sunt preocupați de motivație - cum să se determine pe ei înșiși sau pe alții să acționeze. Pretutindeni, părinții, profesorii, antrenorii și managerii se luptă cu modul de a-i motiva pe cei pe care îi îndrumă, iar indivizii se luptă să găsească energie, să mobilizeze efortul și să persiste în sarcinile vieții și ale muncii. Oamenii sunt adesea motivați de factori externi, cum ar fi sistemele de recompensă, notele, evaluările sau opiniile pe care se tem că le-ar putea avea alții despre ei.  Cu toate acestea, la fel de frecvent, oamenii sunt motivați din interior, de interese, curiozitate, grijă sau valori constante.  Aceste motivații intrinseci nu sunt neapărat recompensate sau susținute din exterior, dar, cu toate acestea, ele pot susține pasiunile, creativitatea și eforturile susținute. Interacțiunea dintre forțele extrinseci care acționează asupra persoanelor și motivațiile și nevoile intrinseci inerente naturii umane reprezintă teritoriul teoriei autodeterminării.

 

Teoria autodeterminării (SDT) reprezintă un cadru larg pentru studiul motivației umane și al personalității. SDT articulează o meta-teorie pentru încadrarea studiilor motivaționale, o teorie formală care definește sursele intrinseci și diversele surse extrinseci de motivație, precum și o descriere a rolurilor respective ale motivației intrinseci și ale tipurilor de motivație extrinsecă în dezvoltarea cognitivă și socială și în diferențele individuale. Poate și mai important, propunerile SDT se concentrează, de asemenea, pe modul în care factorii sociali și culturali facilitează sau subminează sentimentul de voință și inițiativă al oamenilor, pe lângă bunăstarea și calitatea performanțelor lor.  Condițiile care susțin experiența individuală de autonomie, competență și relaționare sunt susținute pentru a favoriza cele mai volitive și de înaltă calitate forme de motivație și angajament pentru activități, inclusiv performanțe sporite, persistență și creativitate. În plus, SDT propune că măsura în care oricare dintre aceste trei nevoi psihologice nu este susținută sau este împiedicată într-un context social va avea un impact negativ puternic asupra bunăstării în acel context.

Meta-teorie: Punctul de vedere organic

SDT este o abordare dialectică organică. Aceasta pornește de la ipoteza că oamenii sunt organisme active, cu tendințe evoluate de a crește, de a stăpâni provocările mediului și de a integra noile experiențe într-un sentiment coerent al sinelui. Totuși, aceste tendințe naturale de dezvoltare nu funcționează în mod automat, ci necesită nutrimente și sprijin social continuu. Altfel spus, contextul social poate fie să sprijine sau să zădărnicească tendințele naturale spre implicare activă și creștere psihologică, fie să catalizeze lipsa de integrare, de apărare și de satisfacere a substituenților de nevoi. Astfel, dialectica dintre organismul activ și contextul social este cea care stă la baza predicțiilor SDT despre comportament, experiență și dezvoltare.

 

În cadrul SDT, elementele nutritive pentru o dezvoltare și o funcționare sănătoasă sunt specificate folosind conceptul de nevoi psihologice de bază pentru autonomie, competență și relaționare. În măsura în care aceste nevoi sunt satisfăcute în mod constant, oamenii se vor dezvolta și vor funcționa în mod eficient și vor experimenta starea de bine, dar în măsura în care acestea sunt zădărnicite, este mai probabil ca oamenii să dovedească o stare de rău și o funcționare neoptimă. Laturile întunecate ale comportamentului și experienței umane, cum ar fi anumite tipuri de psihopatologie, prejudecăți și agresivitate, sunt înțelese în termeni de reacții la nevoile de bază care au fost zădărnicite, fie din punct de vedere al dezvoltării, fie din punct de vedere al mediului.

Teoria formală:  Cele șase mini-teorii ale SDT

În mod formal, SDT cuprinde șase mini-teorii, fiecare dintre acestea fiind dezvoltată pentru a explica un set de fenomene bazate pe motivație care au apărut în urma cercetărilor de laborator și de teren. Prin urmare, fiecare dintre ele abordează o fațetă a motivației sau a funcționării personalității.

1.      Teoria evaluării cognitive (CET) se referă la motivația intrinsecă, motivația care se bazează pe satisfacțiile pe care le oferă comportamentul "de dragul lui".  Prototipurile motivației intrinseci sunt explorarea și jocul copiilor, dar motivația intrinsecă este un izvor creativ pe tot parcursul vieții. CET abordează în mod specific efectele contextelor sociale asupra motivației intrinseci, sau modul în care factori precum recompensele, controalele interpersonale și implicarea egoului influențează motivația și interesul intrinsec. CET evidențiază rolurile critice pe care le joacă suporturile de competență și autonomie în stimularea motivației intrinseci, care este esențială în educație, arte, sport și în multe alte domenii.

 

2.      Cea de-a doua mini-teorie, Teoria integrării organice (OIT), abordează subiectul motivației extrinseci în diferitele sale forme, cu proprietățile, factorii determinanți și consecințele acestora. În linii mari, motivația extrinsecă este un comportament care este instrumental - care vizează rezultate extrinseci comportamentului în sine. Cu toate acestea, există forme distincte de instrumentalitate, care includ reglementarea externă, introiecția, identificarea și integrarea. Aceste subtipuri de motivație extrinsecă sunt văzute ca încadrându-se de-a lungul unui continuum de internalizare. Cu cât motivația extrinsecă este mai internalizată, cu atât persoana va fi mai autonomă atunci când va pune în practică comportamentele. OIT este în continuare preocupată de contextele sociale care sporesc sau împiedică internalizarea - adică de ceea ce conduce la faptul că oamenii fie rezistă, fie adoptă parțial, fie internalizează profund valorile, obiectivele sau sistemele de credință. OIT evidențiază în mod special suporturile pentru autonomie și relaționare ca fiind esențiale pentru internalizare.

 

3.      Teoria orientărilor de cauzalitate (COT), cea de-a treia mini-teorie, descrie diferențele individuale în ceea ce privește tendințele oamenilor de a se orienta către medii și de a regla comportamentul în diverse moduri. COT descrie și evaluează trei tipuri de orientări de cauzalitate: orientarea spre autonomie, în care persoanele acționează din interes și din valorizarea a ceea ce se întâmplă; orientarea spre control, în care accentul este pus pe recompense, câștiguri și aprobare; și orientarea impersonală sau amotivată, caracterizată de anxietate în ceea ce privește competența.

 

4.      În al patrulea rând, Teoria nevoilor psihologice de bază (BPNT) elaborează conceptul de nevoi psihologice evoluate și relațiile acestora cu sănătatea psihologică și bunăstarea. BPNT susține că bunăstarea psihologică și funcționarea optimă se bazează pe autonomie, competență și relaționare.  Prin urmare, contextele care susțin sau contracarează aceste nevoi ar trebui să aibă un impact invariabil asupra stării de bine. Teoria susține că toate cele trei nevoi sunt esențiale și că, dacă una dintre ele este zădărnicită, vor exista costuri funcționale distincte. Deoarece nevoile de bază sunt aspecte universale ale funcționării, BPNT analizează mediile interdezvoltate și interculturale pentru validare și perfecționare.

 

5.      Cea de-a cincea mini-teorie, Teoria conținutului obiectivelor (GCT), rezultă din distincțiile dintre obiectivele intrinseci și extrinseci și impactul acestora asupra motivației și bunăstării. Obiectivele sunt văzute ca oferind în mod diferențiat satisfacții ale nevoilor de bază și sunt astfel asociate în mod diferențiat cu bunăstarea. Obiectivele extrinseci, cum ar fi succesul financiar, aspectul fizic și popularitatea/faima, au fost în mod specific puse în contrast cu obiectivele intrinseci, cum ar fi comunitatea, relațiile apropiate și dezvoltarea personală, primele fiind mai probabil asociate cu o stare de bine mai scăzută și o stare de rău mai mare.

 

6.      Relaționarea, care are de-a face cu dezvoltarea și menținerea unor relații personale apropiate, cum ar fi prietenii cei mai buni și partenerii romantici, precum și cu apartenența la grupuri, este una dintre cele trei nevoi psihologice de bază. Teoria motivației relațiilor (RMT), cea de-a șasea mini-teorie, se ocupă de aceste relații și de alte relații și presupune că o anumită cantitate de astfel de interacțiuni nu este doar de dorit pentru majoritatea oamenilor, ci este, de fapt, esențială pentru adaptarea și bunăstarea lor, deoarece relațiile asigură satisfacerea nevoii de relaționare. Cu toate acestea, cercetările arată că nu numai nevoia de relaționare este satisfăcută în cadrul unor relații de înaltă calitate, ci și nevoia de autonomie și, într-o măsură mai mică, nevoia de competență sunt satisfăcute. Într-adevăr, relațiile personale de cea mai bună calitate sunt cele în care fiecare partener sprijină nevoile de autonomie, competență și relaționare ale celuilalt.

 

Alte subiecte de interes

Pe măsură ce SDT s-a extins, atât dezvoltările teoretice, cât și descoperirile empirice au determinat cercetătorii SDT să examineze o multitudine de procese și fenomene care fac parte integrantă din creșterea personalității, funcționarea eficientă și starea de bine. De exemplu, cercetările SDT s-au concentrat asupra rolului atenției ca bază pentru reglarea autonomă a comportamentului, ceea ce a condus atât la o măsurare rafinată, cât și la o teoretizare a conștientizării. Studiul condițiilor de facilitare a motivației intrinseci a condus la o teorie și la o strategie de măsurare privind vitalitatea, un indicator al bunăstării atât mentale, cât și fizice. Lucrările privind vitalitatea au scos la iveală, de asemenea, impactul pozitiv remarcabil al experienței naturii asupra bunăstării. Unele cercetări din cadrul SDT au examinat mai îndeaproape formele pe care le pot lua pasiunile personale, indivizii fiind obsesivi sau armonioși în funcție de procesele de internalizare. Testele interculturale ale SDT au dus la o mai bună înțelegere a modului în care formele economice și culturale influențează aspectele invariabile ale naturii umane. Cercetările privind starea de bine au condus, de asemenea, la noi teorii și cercetări privind evaluarea bunăstării în sine. Subiecte specifice, cum ar fi autonomia versus motivația controlată, au condus la o mai bună înțelegere a controlului internalizat, cum ar fi implicarea egoului și stima de sine contingentă, precum și a diferențelor dintre acestea și autoreglarea autonomă. Într-adevăr, aceste câteva exemple oferă doar o imagine a modului în care cadrul generativ al SDT a îmbunătățit cercetarea asupra unei varietăți de procese de interes pentru domeniu.

 

Aplicații

Pe lângă dezvoltarea formală a teoriei, cercetarea a aplicat SDT în multe domenii, inclusiv în educație, organizații, sport și activitate fizică, religie, sănătate și medicină, parenting, medii virtuale și media, relații apropiate și psihoterapie. În toate aceste domenii, cercetările au analizat modul în care mediile de control versus mediile care sprijină autonomia au un impact asupra funcționării și bunăstării, precum și asupra performanței și persistenței. În plus, suporturile pentru relaționare și competență sunt văzute ca fiind interactive cu suporturile voluntare în promovarea angajamentului și a valorii în cadrul unor medii specifice și în cadrul domeniilor de activitate. Acest corpus de cercetare aplicată a condus la o specificare considerabilă a tehnicilor, inclusiv a structurilor de obiective și a modalităților de comunicare care s-au dovedit eficiente în promovarea motivației volitive menținute.

 

Punând accentul pe tendințele psihologice fundamentale spre motivație intrinsecă și integrare, SDT ocupă o poziție unică în psihologie, deoarece abordează nu numai întrebările centrale legate de motivul pentru care oamenii fac ceea ce fac, ci și costurile și beneficiile diferitelor modalități de reglementare sau promovare socială a comportamentului. Prezentări generale ale teoriei pot fi găsite în Ryan și Deci (2000) și în Deci și Ryan (1985, 2000), precum și în numeroase alte articole.

 

Citește articolul original pe https://selfdeterminationtheory.org/theory/

Cum a salvat Nicușor Bradul de Crăciun

Ca în fiecare an, în această perioadă, pădurarul își ascuțea bine toporul. Avea lemne de foc suficiente însă, venea vremea când își pregătea cizmele cele lungi, își lua din pod haina cea mai groasă, cocea dinainte pâine cu cartofi, să aibă ce mânca, și când toate lucrurile necesare erau pregătite, pleca singur în pădure, în cea mai importantă călătorie din an - aceea în care alegea bradul de Crăciun. 

 Bradul trebuia să fie unul mare pentru că urma să fie dus în sat unde era împodobit de toți sătenii. Obiceiul de a alege bradul potrivit s-a transmis din tată în fiu. 

 "Nicușor încă nu e pregătit să vină cu mine", își spunea pădurarul în fiecare an de când se născuse băiețelul său. "E încă mic." 

Ce nu știa pădurarul era faptul că anul acesta nu va mai fi singur iar călătoria va fi altfel.

    Încet, încet, cu pași mărunți pășea prin zăpada înaltă. Nu avea de ce să se grăbească, doar era o treabă importantă. A trecut de primul deal, mai mic. A luat-o la stânga după stânca înaltă. Își puse mână streașină la ochi și privi în depărtare. 

Ca în fiecare an, de la mare distanță alegea care va fi bradul pe care urma să-l taie. Apoi tot ce trebuia să facă era să pornească prin zăpadă, să găsească bradul ales, să-l taie și să-l aducă în sat.

- Pe care o să-l alegi, tată?  se auzi o voce.

Pădurarul era uimit. Se uită în dreapta, se uită în stânga. Nimeni.

- Pe care o să-l alegi, tată? mai zise odată vocea și pădurarul își dădu seama că vocea se auzi de sub cojocul său.

- Nicușor, tu ești? ce faci aici? Trebuia să rămâi acasă...

- Am venit să alegem bradul împreună, tată. De când îmi doream să vin cu tine!

- Nicușor, ești prea mic și nu ai ce căuta aici în pădure. Dacă se va porni un vânt cumplit și...

- Și ai ales deja bradul, tată?

- Da, l-am ales. Îi răspunse pădurarul întrucât știa că nu mai avea cum să-l trimită acasă pe Nicușor. Era prea târziu. Respiră adânc și-i arătă bradul:

-  Vezi bradul acela înalt, cu vârf argintiu și crengile lăsate de zăpada grea?

De sub cojoc, pe lângă gulerul pădurarului, Nicușor își scoase capul și întinse gâtul lung.

- Da. Îl văd tată. Ce mare e! se miră Nicușor. Cum îl vom tăia?

- Nicușor, rămâi acolo sub cojoc. E tare ger azi și nu vreau să răcești.

Acum începea călătoria adevărată pentru pădurar, dar mai ales pentru Nicușor. 

Nu așa plănuise pădurarul să îl ia cu el pe Nicușor în căutarea bradului de Crăciun, dar acum se bucura că e cu el. Nici nu-i simțea greutatea în spate. Mergea prin zăpada mare și se tot întreba cum o fi reușit Nicușor să se ascundă sub cojocul lui fără să-l vadă sau măcar să-l simtă.

- Am ajuns, tată? Întreba Nicușor din când în când. Am ajuns?

- Încă nu. Îi răspundea cu glas duios pădurarul și începea să fredoneze un colind vechi.

Ajunși la bradul ales, acesta părea și mai mare. Pădurarul își pregătea toporul, funiile când Nicușor strigă cu putere:

- Nu poți tăia acest brad tată. 

Pădurarul s-a oprit. 

- Este căsuța unei familii de veverițe. Uite tată, spuse Nicușor, nu putem distruge căsuța acestor veverițe. Trebuie să alegi alt brad. Trebuie tată, nu te las să tai acest brad!

Pădurarul nu se aștepta la asta. Ce trebuia să facă, să încalce tradiția și să aleagă alt brad sau să-și dezamăgească fiul și să distrugă căsuța veverițelor.

Îngândurat, alese repede alt brad la fel de mare, aflat câțiva metri mai la stânga.

- Nu îl poți tăia nici pe acesta tată, spuse Nicușor, și aici și-au făcut căsuță niște arici. Uite, au și provizii adunate la intrare.

Pădurarul era acum încurcat de tot. Știa că cel mai probabil toți copacii erau căsuțe pentru anumite animale. Nu s-a gândit niciodată la acest lucru, el tăia de cele mai multe ori trunchiurile copacilor uscați.

- Ce zici de brăduțul acela mic? Îl întrebă Nicușor.

Pădurarul nu avea voie să taie brazi tineri, era împotriva misiunii sale de a ajuta pădurea să crească și să fie sănătoasă.

- Din păcate nu putem tăia bradul acela, este prea tânăr. Îi răspunse pădurarul.

- Dar cine a zis ceva de tăiat, tată? Eu mă gândeam să-l scoatem cu tot cu rădăcină și să-l plantăm în mijlocul satului. Așa nu va mai trebui an de an să faci această muncă în ajunul Crăciunului și vei putea sta cu noi.

Să nu mai taie bradul de Crăciun? La așa ceva chiar că nu s-a gândit niciodată. Ar fi fost posibil? Se întrebă nedumerit pădurarul?

- Tată, te ajut și eu să sapi adânc să scoți bradul cu tot cu rădăcină și să îl cari până în sat. Și fără să stea prea mult pe gânduri, Nicușor sări de sub cojoc. Bradul era cât Nicușor de înalt. 

Pădurarul închise ochii și se gândi o clipă ce vor spune sătenii. Dar, în adâncul sufletului știa că Nicușor avea dreptate. Nicușor a fost mereu un protector al naturii și nu putea să-l dezamăgească.

Cu grijă mare au scos bradul cu tot cu rădăcină. Au îmbrăcat rădăcina într-un sac de pânză și au pornit spre sat.

Sătenii râdeau de el, pădurarule ce s-a întâmplat, nu ai mai găsit brazi mari, în toată pădurea? Pădurarule, ai rămas fără topor? Și tot felul de alte răutăți. Cum vom mai împodobi bradul de Crăciun? Cu ghinde?

Pădurarul nu le-a răspuns, Nicușor radia de fericire. Ajunși în sat, au plantat bradul în locul unde de obicei puneau pe suportul de metal bradul tăiat. Toți sătenii s-au strâns în jurul lor, toți copiii erau curioși să vadă cât de mic era bradul adus.

Pădurarul se adresă sătenilor:

- De anul acesta, Crăciunul va fi altfel. Va însemna să ne bucurăm alături de natură, nu împotriva ei. Am adus din pădure acest brad cu rădăcină și este în responsabilitatea voastră de acum, să-l îngrijiți și să-l ajutați să crească mare, să vedeți cât îi ia unui brad să crească mare. De anul acesta vom fi prietenii naturii și nu vom mai tăia brazi.

Sătenii ascultau cu atenție. Copiii au venit lângă Nicușor și alergau fericiți în jurul brăduțului. 

Din acea zi o nouă tradiție a luat naștere în Pădurea fără Sfârșit. Aceea în care, în loc să taie brazii de Crăciun, sătenii se adunau în jurul bradului pe care pădurarul și Nicușor l-au plantat.

Acel Crăciun a fost cel mai frumos dintre toate petrecute până atunci de săteni. Și în fiecare an, bradul din mijlocul satului creștea din ce în ce mai mare.

 

Cum sa ne pastram copiii aproape - Gabor Mate

" Tinerii nu vor deveni adulți independenți, cu respect față de propria persoană prin strădania de a se potrivi cu orice preț așteptărilor imature ale grupului de prieteni.”

    Gabor Mate este psiholog, medic și autor maghiar-canadian cu experiență în medicina de familie, având un interes special pentru dezvoltarea copilăriei. În lucrările sale explică potențialul impact al traumei trăite în copilărie, pe tot parcursul vieții asupra sănătății fizice și mentale, inclusiv asupra bolilor autoimune, cancerului, tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD), asupra dependențelor dar și asupra unei game variate de alte afecțiuni.

În cartea Cum să ne păstrăm copiii aproape atrage atenția părinților asupra fenomenului orientării copiilor spre egali, lucru care le poate afecta nu doar dezvoltarea acestora dar și relația cu părinții.

Autorul pleacă de la premisa că un copil poate ști ce-și dorește dar avertizează ca e periculos să presupunem că poate ști ce are nevoie de fapt. Din acest motiv, rolul părinților în educarea copilului este esențial și el nu poate fi înlocuit de grupul de prieteni, fenomen tot mai întâlnit în ultima perioadă. 

    Pentru a putea răspunde pozitiv cerințelor părinților, copilul trebuie să fie atașat de aceștia, să simtă că depinde de părinți. Atașamentul, explică Gabor Mate, este cel care controlează atenția copilului, el fiind în centrul relațiilor și al funcționării sociale, de el este responsabilă căutarea dar și menținerea proximității, apropierii și conectării fizice, comportamentale, emoționale și psihologice. A fi părinte nu este un rol, este o relație cu copilul tău.

Iar pentru a înțelege mai bine relațiile, Gabor explică cele 6 tipuri de atașament:

• simțurile și nevoia de proximitate fizică;
• uniformitatea - copiii au tendința să fie asemenea celor de care se simt apropiați;
• sentimentul de apartenență și loialitatea;
• importanța - prezența noastră contează pentru copil;
• sentimentele de căldură, iubire, afectiune - copilul păstrează în minte imaginea părintelui iubit și iubitor, găsind confort și sprijin în aceasta;
• aprecierea - acest tip de atașament este în legătură cu vulnerabilitatea și cu dorința de a aparține, de a fi văzut și ascultat.

Îndrumarea unui copil care nu ne ascultă este dificilă, dar îndrumarea unui copil care își ia valorile din altă parte, în special din grupul de prieteni, imaturi și ei, e și mai dificilă.

Când relațiile de atașament dintre părinți și copii sunt în competiție cu atașamentul față de egali,  apare un deficit de atenție din partea copilului. 

”Secretul parentingului constă nu în ceea ce face părintele, ci mai degraba în ce este parintele în ochii copilului.”

Atașamentul nu este însă un comportament ce poate fi învățat, ci o conexiune ce trebuie căutată. Când copilul încearcă să obțină aprobarea egalilor săi, în loc de cea a părinților, motivația de a fi bun pentru părinte scade. În acest context, puterea pe care o pierd părinții este aceea de a atrage atenția copiilor, de a apela la bunele intenții și la respect dar și de a ne asigura cooperarea lor. Autoritatea de a fi părinte se transferă oricărei persoane de care depinde copilul, chiar dacă acesta este unul dintre prietenii săi. 

Insă, indiferent de provocările pe care le întâmpinăm ca părinți, relația noastră cu copiii ar trebui să fie prioritară.

Cum să ne păstrăm copiii aproape?

• să le atragem atenția într-un mod prietenos;
• să reconstruim relația de atașament;
• să facem din relația cu copilul o prioritate;
• să creăm intimitate;
• să creăm structuri dar și limite clare când este nevoie;
• să limităm contactul cu egalii;
• să folosim conectarea nu izolarea;

”Acceptarea necondiționată este cel mai greu de transmis în momentul în care este cea mai mare nevoie de ea: când copiii ne-au dezamăgit, au călcat în picioare valorile noastre sau sunt instabili. Exact în aceste momente trebuie să le arătăm, prin cuvinte sau gesturi, că sunt mai importanți decât ceea ce fac, că relația noastră contează mai mult decât comporatamentul sau realizările.”

Gabor explică și cum putem preveni orientarea spre egali, cum să gestionăm orientarea copiilor către sexualitate la vârste imature dar și către internet, telefoane sau jocuri.

În firea noastră nu se află căutare de informații despre lume, nici măcar divertismentul, spune autorul, nevoia noastră primară este de comuniune. Căutăm conectarea, nu informații despre lume. Ne dorim o asigurare că aparținem celor care sunt importanți pentru noi, că suntem doriți și înțeleși. 

Tehnologia a ajuns să compenseze nevoia de atașament neîmplinită a copiilor. Copii folosesc dispozitivele mult mai puțin pentru a învăța decât pentru a forma și menține relații. Ei ”rezolva” problema aprecierii având ”mulți” prieteni pe Facebook. Acest fapt nu face însă decât să adâncească și mai tare problema și nu rezolvă nicicum nevoia de apropiere. Ce se împărtășește online este de obicei artificial și superficial.

Apare din nou întrebarea: cum să ne păstrăm copiii aproape în epoca internetului, a telefoanelor și a jocurilor online?

Pentru noi funcționează vacanțele petrecute împreună sau cina în familie, acestea fiind momente ce trebuie protejate în orice familie.  Am redescoperit, odată cu vremea bună de afară, drumețiile scurte de o zi dar și picnicurile în curte în weekend, activități care sunt foarte apreciate de către copiii mei. Am redescoperit jocurile de cărti sau badminton, inclusiv gătitul împreună aduce conectare și voie bună.

Recomand cartea scrisă de Gabor Mate, împreună cu Dr. Gordon Neufeld, părinților care au copii la grădiniță, în școala primară dar în special părinților de adolescenți.

Cu drag,

#poveșticusuflet

Poți asculta aici varianta audio:

Povestea primelor daruri de Crăciun - Axel Hambraeus

Toți copiii se așteaptă de Crăciun să primească daruri, chiar și adulții, însă povestea scrisă de Axel Hambraeus nu este despre a primi ci despre bucuria de a oferi. 

Cei trei păstori au rămas impresionați de minunea nașterii lui Iisus dar și de faptul că Pruncul, Maria și Iosif erau atât de modești. Neputând să se gândească la altceva, și-au dat seama că au pe acasă lucruri care ar putea fi de folos: scutece pentru prunc, încălțări pentru Iosif și o haină călduroasă pentru Maria. 

Cu darurile pregătite, au pornit la drum către staulul unde a avut loc minunea nașterii lui Iisus și la sfârșitul călătoriei au aflat care sunt acele daruri cu adevărat importante - cele necesare celui care le primește. 

”Povestea primelor daruri de Crăciun” este o poveste pe care să o recitești an de an și să îți reamintești că pentru a merge pe calea cea bună trebuie să își asculți inima și să dăruiești.

Cu drag,

Povesti cu suflet

P.S.: Poți cumpăra cartea pe e-mail la adresa: editura@portocala-albastra.ro si poti să descoperi și alte titluri pe pagina de FB a editurii: https://web.facebook.com/Editura.Portocala.Albastra

Ce mare sunt mami, vezi?

 De dimineață, mama vrea să meargă la piață: roșii, castraveți, ceapă, cartofi...

- Scriu eu mami. Ce mare sunt, vezi? Și îi arată mamei ce a scris.

Maria s-a săturat ca toată lumea să-i spună că e mică. Că nu are voie să aibă un telefon,  să petreacă timp pe internet. Toți copiii au telefon. Chiar toți? Cum să fie mică dacă în curând va fi clasa a I-a?

- Mami, vin cu tine la piață.

- E aglomerat, Maria, îi răspunde mama. Mai bine rămâi acasă și colorezi ceva.

- Dar mami, e duminică, și este târg de animale. Îmi doresc să văd iepurașii pufoși, porumbeii zburăcioși și cățeii zgubiloși și apoi te pot ajuta să cari sacoșele. Ce zici? Putem lua și un pepene la întoarcere. Vrei?

- Bine, Maria, hai îmbracă-te. Îi răspunde mama.

Maria își pune tricoul ei preferat și o pereche de pantaloni. Se încalță cu sandalele noi și ia o sacoșă din sertarul de la bucătărie. Ce mare sunt mami, vezi?

În târg, sunt o mulțime de animale pe care poți să le iei acasă cu tine.

- Cel mai mult îmi place să văd iepurii pufoși și puii de rață, mami. Sunt așa drăgălași! Ce mare sunt pe lângă ei mami, vezi?

Și mamei îi plăcea să vadă bobocii de rață, porumbeii și celelalte animale pe care le aduc țăranii în târg să le vândă.

- Da, sunt tare drăgălașe. Acum trebui să facem cumpărăturile, vin bunicii în vizită și aș vrea să am timp să gătesc ceva înainte.

La piață, mama cumpără un kilogram de roșii.

- Țin eu mami, roșiile. Nu este greu. Uite. Ce mare sunt mami, vezi?

Apoi, de la taraba de lângă, mama cumpără un kilogram de ardei.

- Cât a costat mami, o întreabă Maria, luându-i mamei sacoșa din mână.

- 4 lei ardeii și 5 lei roșiile.

- Uite, mami, pot să le duc pe amândouă, ți-am spus că nu sunt grele. Ce mare sunt mami, vezi?

Cât face 4 plus 5 mami ? O întreabă Maria.

4+5 = 9

Au mai cumpărat un kilogram de castraveți și unul de ceapă.

Mariei i se păreau că sacoșele sunt din ce în ce mai grele.

- Câte kilograme de legume am cumpărat, mami?

- Pai hai să vedem: un kilogram de roșii, un kilogram de ardei, unul de castraveți și altul de ceapă, în total...

- 4 kilograme, mami, așa e? Ce mare sunt mami, vezi, știu să fac calcule grele?

-Ai răspuns corect, îi spune mama.

- Mâncăm brânză cu roșii când ajungem acasă?

- Sigur, hai să mergem în hala de brânză și să luăm și niște telemea.

Lângă hala de brânză, au deschis de curând o tonetă cu ziare, dar pentru că era duminică, era închis. Mariei îi plăceau mult benzile desenate, revistele și își lipi nasul de geam să le privească. Fără să-și dea seama, o toartă de la sacoșă se rupe și îi cade de mână.

- Uf, ce bine că nu au căzut roșiile și că nu s-au împrăștiat. Ce mare sunt mami, vezi?

În timp ce Maria se uita la ziare, Mama cumpără pătrunjel și ce mai avea nevoie pentru supă după care îi spune Mariei:

- Gata, putem merge să luam și pepene.

Ce mă fac? Se gândea Maria în timp ce lega cele două mânere de la sacoșa ruptă.

- Mami, cred că sunt deja cam grele sacoșele, putem lua pepene altă dată sau să venim mai târziu?

- Micuța mea, hai să te ajut, îi spuse mama, uite îmi dai mie cumpărăturile și poți căra tu pepenele până acasă? Ești doar o fată mare!

Maria, dădu din cap bucuroasă. Tare mult își dorea să fie mare dar și să mănânce o felie de pepene. A ales chiar ea unul mare pe care l-a luat în brațe.

- Uite, mami, seamănă cu Andrei, când era mic.

- Maria... să nu-i spui fratelui tău că seamănă cu un pepene, s-ar putea să se supere.

- Bine, mami. Răspunse Maria amuzată.

Să crești mare nu e atât de greu, dar e bine să știi care-ți sunt puterile și când simți că ceva e prea greu și nu ai altă soluție, poți cere ajutorul... și cred că mai aștept până să-mi doresc un telefon. E mult mai distractiv să mă joc cu Andrei.

 Cu drag,

Povești cu Suflet

Sursă foto: Pinterest

 

P.S.: Dacă ți-a plăcut povestea, o poți descărca de aici și să o citești în fiecare seară, înainte de culcare.

Dacă alegi să o printezi, alege setarea booklet, față-verso și o vei putea citi pe un format A5 - va arăta ca o cărticică.

 

Viitorul rege al pădurii

”De ce trebuie să merg la școală? Sunt viitorul regele pădurii! Și, în plus, eu știu deja totul!” de la tine mami: să desenez, să cânt și ne jucăm așa bine împreună!

În Pădurea Fără Sfârșit, micul Leon, supărat, îi spune mamei sale:

”Mami, nu vreau să merg la școală! Vreau să stau acasă cu tine și să conduc Pădurea de aici.”

Dar hotărârea mamei ca Leon să meargă la școală era de neclintit.

Dimineața, Leon își face cu greu ghiozdanul pentru școală. Pune însă înăuntru câteva din lucrurile sale preferate: 3 ghinde, 2 frunze și o pietricică.

Ajuns la școală, este surprins: Câte animale locuiesc în Pădurea Fără Sfârșit! Dacă vreuna dintre ele este mai puternică sau mai inteligentă decât el?

Alungă repede acest gând, doar este viitorul rege al pădurii!

Doamna Bufniță, învățătoarea, îi cheamă la ea pe toți puii de animale. Leon intră în clasă. Nu vorbește cu nimeni.

”Nu am nevoie de prieteni, mă descurc singur, doar sunt viitorul rege al Pădurii!” Se gândea Leon. Dar în adâncul inimii își dorea tare mult să vorbească cineva și cu el.

Șoricei, girafe, lei, arici și bufnițe mici au făcut cunoștință. Le-a tremurat glasul când s-au prezentat și se uitau speriați unii la ceilalți.

”Acum vom picta frunze, dragii mei.” Le spune doamna Bufniță puilor de animale.

”Eu vreau să desenez cu mami!”  Se gândea Leon. Văzând cum ceilalți au început să deseneze, și-a scos cele două frunze din ghiozdan și s-a distrat desenând cu lăbuțele sale formele lor. Apoi s-a picat și pe lăbuțe și i-a făcut mamei o felicitare.

Doamna Bufniță îi trimite apoi să se spele pe lăbuțe pentru a mânca împreună. Pe Leon îl spăla doar mama. Pentru că era viitorul rege al Pădurii, nu considera că e important să facă acest lucru de unul singur.

”Eu vreau să mă spele mami pe lăbuțe!” Se gândea Leon. Văzând însă cum ceilalți colegi se spălau singuri, Leon s-a spălat și el cât putu de bine pe unghiuțe, chiar și pe pernuțele de la lăbuțe.

”Șoricelul s-a spălat atât de bine, dar eu sunt viitorul rege al pădurii!”

După ce au mâncat, doamna Bufniță vrea să îi învețe un cântecel.

”Eu vreau să îmi cânte mami!” Se gândea Leon. După ce au repetat cântecelul de câteva ori, chiar și Leon a învățat versurile și s-a amuzat de sunetele pe care le scotea ciocnind una de cealaltă ghindele pe care le adusese.

De dimineață ne trezim,

ne spălăm și ne-mbrăcăm

și spre școală noi pornim.

„Puiul de arici are o voce frumoasă! dar eu sunt viitorul rege al pădurii!”Roaaarrrr!

Înainte de somnul de prânz este Timpul pentru poveste, le spune doamna Bufniță.

”Eu vreau să îmi spună mami povești!” Se gândea Leon.  Văzând cum ceilalți ascultau cu atenție, a ciulit și el urechile. I-a plăcut mult povestea despre Lupul cel mare care s-a împrietenit cu lupul cel mic.

”Ce curajos a fost lupul cel mic!” Se gândea Leon și a adormit.

După ce s-au trezit, doamna Bufniță îi scoate afară la joacă.

”Eu mă joc doar cu mami. Învăț să dau porunci, doar sunt viitorul rege al pădurii. Mami mă ascultă și îmi zâmbește de fiecare dată!” Se gândea Leon. Văzând însă cum ceilalți colegi se jucau de-a v-ați ascunselea, Leon s-a oferit să pună ochii.

Cu ochii închiși, lui Leon începe să-i bată inima cu putere și să respire din ce în ce mai repede.” Dacă nu voi găsi pe nimeni?”

”Dar, sunt viitorul rege al pădurii!” N-am de ce să mă tem! Își spuse Leon și, după ce a terminat de numărat, ciuli urechile bine și porni în căutarea noilor săi prieteni.

 ”Ce bine s-a ascuns puiul de girafă!” Gândea Leon.

Când prima zi de școală s-a terminat, mama a venit să-l ia acasă.

”Mai am de terminat desenul cu frunze,  mami, poți să mă aștepți te rog?”

În drum spre casă i-a povestit despre toate lucrurile pe care le-a făcut împreună cu colegii săi, despre cât de bine s-a spălat pe lăbuțe șoricelul, despre cât de bine s-a ascuns puiul de girafă și cât de curajos a fost lupul cel mic din poveste.

Acasă, Leon spune cu voce tare prima sa hotărâre importantă:

”Fiecare viitor rege al pădurii trebuie să meargă la școală și să învețe să se spele pe mâini, să se împrietenească cu fiecare animal din pădure și să găsească o soluție în orice situație.”

Mâine mă așteaptă o nouă zi!

Cu drag,
#poveșticusuflet

Sursa foto: Pinterest

Mama te-a ținut în brațe

2000 de grame. 

Atât a avut Ana când s-a născut. Era atât de mică și delicată, ca o zână din povești.

 Nu a avut putere să scâncească în prima ei zi.

 Nici în zilele care au urmat.

 Dormea aproape toată ziua.  Din când în când se trezea, mânca și adormea la loc. De multe ori, mama o hrănea în somn. 

Zilele treceau la fel, una după cealaltă. Iar brațele mamei erau locul unde Ana dormea cel mai bine.

Într-o zi, când avea aproape o lună, atunci când mama a lăsat-o în pătuț, Ana a scos primul strigăt.

Primul ei strigăt pentru viață.

Mama a luat-o în brațe și i-a povestit cu blândețe cum a ales fiecare lucru din pătuțul ei: păturica să fie moale și călduroasă,

pernuța și prima jucărie să fie plăcute la atingere și frumos colorate.

In altă zi, la băița de seara, Ana dă din piciorușe agitată și începe să plângă. Mama a luat-o în brațe și i-a vorbit despre apă. Ana se liniștește și se bucură să se joace în apă.

Când mama vrea să o îmbrace, Ana plânge din nou. Mama o ia în brațe, apoi îi masează cu blândețe mânuțele, piciorușele și-i povestește cum a ales cu drag fiecare hăinuță. Ce frumoase sunt culorile și... Ana adoarme imediat.

Timpul trece repede.  

Ana crește și se face din ce în ce mai puternică, la fel și vocea sa. Acum îi place să scoată o mulțime de sunete. 

Mamamamama

Apaapapapapap

Bum bum bummmmmm

Ce distractiv i se pare, de unde vin aceste sunete? Mama îi zâmbește și se bucură de fiecare.

De câteva zile, Ana merge de-a bușilea. 

Dintr-o dată, se lovește de ceva și începe din nou să plângă. Mama o ia în brațe și îi povestește despre lucrurile din camera ei. Cum se numesc și la ce folosesc.  

Mama îi punea muzica de când s-a născut. 

Însă astăzi Ana aude, parcă pentru prima dată, acordurile pianului și este atentă.

Ce se întâmplă?  Întoarce capul spre sunete și zâmbește. Muzica liniștitoare o ajută să se simtă în siguranță.

Mama îi citea Anei povești în fiecare seară. În seara aceasta, Ana i-a zâmbit iepurașului din poveste și a întins mânuța spre el.

Acum că stă în funduleț, jucăriile ei preferate sunt o minge de pluș și o cutie de lemn. Ce distractiv e!

La masă, Ana descoperă gusturi noi. Perele și piersicile sunt preferatele ei.

Treptat, se ridică în picioare. Ce imagine minunată! Mama o ia în brațe și îi vorbește despre fiecare pas important pe care l-a făcut până acum:

Cum a descoperit lucrurile din pătuțul ei

Cum s-a împrietenit cu apa

Cum a mers de-a-bușilea

Cum a stat în scăunel

Cum a construit primul castel de cuburi

Și multe alte lucruri minunate pe care le-a descoperit... odată cu descoperirea vocii sale.

Toate aceste activități sunt o mare realizare pentru Ana. Au fost multe schimbări în viața ei, singurul lucru care nu s-a schimbat a fost îmbrățișarea mamei care a însoțit-o în fiecare aventură.

O mulțime de alte aventuri, poate și mai distractive o așteaptă: în grădină cu pisica, primii pași...

Oricât de multe lucruri va avea de descoperit, se va putea întoarce oricând în brațele mamei sale.

cu drag,
#poveșticusuflet

Foto: Tudor Juravlea

Lupita - O poveste despre curaj

Lupita era cel mai mic pui de lup din Pădurea Fără Sfârșit. Pe cât de mică era, pe atât de mare îi era nerăbdarea când pornea în căutare de noi aventuri. Cel mai mult Lupita își dorea să nu mai fie un lup mic.

Cea mai mare descoperire a fost o scorbură adâncă, la rădăcinile unui copac bătrân. Păși cu grijă și cu urechile ciulite. Înăuntru mirosea a mușchi proaspăt și era liniște. Obișnuia să vină aici ori de câte ori îi era dor de mama ei care plecase în Pădurea Veșniciei. Nimeni și nimic nu părea să îi tulbure liniștea. Într-o zi însă, pământul a început să se cutremure. Zgomote puternice străbăteau pădurea și pentru prima dată, Lupitei i-a fost frică. A fugit cât a putut de repede, printre copacii doborâți, spre vizuina unde tatăl său o aștepta.

Vizuina era căptușită cu frunze uscate și cu mușchi și era cald înauntru. Odată cu Lupită intră în scorbură un vânt rece.  Tatăl Lup nu avea vești bune:

- Lupita, unde ai fost? Pădurea Fără Sfârșit este din ce în ce mai periculoasă. Nu e timp de pierdut. Trebuie să pornim spre Pădurea Întunecată unde locuiește Bunicul Lup să-i cerem sfatul, îi spuse tatăl său.

Lupita asculta cu atenție. Ar fi dorit să înfrunte pericolele pădurii, oricare ar fi acelea, nu să fugă de ele.

- Dar tată, nu putem pleca. Nu vreau să mergem la Bunicul Lup. Aici e casa noastră, prietenii și toate amintirile...

Pornind spre Pădurea Întunecată, Lupita făcea pași mici și se tot uita în urmă. Dorea să mai privească locurile dragi, unde s-a jucat, a alergat, se simțea liberă. De ce era Pădurea în pericol și de ce trebuia să meargă în căutarea unui Lup Bătrân să-i ceară sfatul?

Spre amiază au ajuns în Pădurea Întunecată unde lumina pătrundea cu greu printre ramurile copacilor. Privind în jur, Lupita se retrase în spatele tatălui său. Copacii păreau foarte mari. Lupita se făcea din ce în ce mai mică.

Un lup bătrân, cu privirea ageră ca un sloi de gheață, ieși din vizuina din stâncă.

- Bunicul Lup, îi spuse tatăl Lupitei, Pădurea Fără Sfârșit este în pericol. Te rog să ai grijă de Lupita până mă întorc.

- Stai, nu așa ne-am înțeles. Nu mă poți lăsa aici. Tată! Strigă Lupita în urma tatălui său.

Rămasă singură, față în față cu un lup cât un munte de mare, cu blana zburlită îl urmă pe bunicul în vizuină. Burtica începu să o doară, dar nu de foame. Se așeză într-un colț. De ce a plecat tatăl său fără ea? Și ce se va întâmpla cu Pădurea Fără Sfârșit? Cu amintirile despre mama?

Se hotărî să fugă. Pe furiș. Și să-i arate tatălui său că nu mai este mică. Că nu îi este frică. Că și un lup mic poate să apere pădurea.

Se strecură afară din vizuină și o luă la fugă. Simțea vântul cum trece peste blănița ei și a tot fugit până când se opri brusc. Își simți lăbuțele ude. Lupita nu știa să înoate și se temea să nu cadă în apă.

- Auuuuuuu! Curaj, Lupita! Își spuse. Trase aer adânc în piept, păși cu grijă pe pietre și când să ajungă pe malul celălalt al râului, alunecă și căzu.

- Auuuuuu, asta îmi mai trebuia, să mi se ude blănița.

Se scutură cu putere și se rostogoli în iarbă să se usuce, când dădu nas în nas cu un pui de arici. Ariciul se făcu ghem și se rostogoli și el.

Lupita se dezmetici repede și-l ajunse din urmă.

- Stai, nu îți fac nimic. Am nevoie de ajutor! Te rog. Îi spuse Lupita.

Ariciul își ridică țepii mici pe spinare și o întrebă pe Lupita:

- Cine ești și ce vrei? Să știi că nu îmi e frică de tine.

- Sunt Lupita și vreau să salvez Pădurea Fără Sfârșit, care e în pericol. Dar m-am pierdut. Nu-ți fac nimic, doar că nu știu încotro să o apuc.

- Se face noapte în curând, vino după mine. Îi spuse ariciul cel mic dar curajos.

- Mulțumesc, îi răspunse Lupita și îl urmă.

Ariciul intră într-o scorbura mică. Frații săi se făcură ghem într-un colț. Tatăl arici își ridică țepii pe spinare când văzu puiul de lup lângă vizuina lor. Lupita rămase afară singură. Flămândă, tristă, se ghemui lângă vizuina aricilor. Pământul i se părea atât de tare și de rece și îi era așa de dor de tatăl său, de mama, chiar și de bunicul. Cum o să mai ajungă acasă?

- Ai tăi cred că sunt tare îngrijorați. Spuse micul arici apropiindu-se de Lupita.

- Ce înseamnă să fii îngrijorat? Mi se strânge burtica, dar nu foame. Ce-o fi zis bunicul că am plecat și nu i-am spus nimic. Și tata, cred că va fi tare supărat când o să afle. N-ar fi trebuit să plec, acum știu. Să fii curajos nu înseamnă să te arunci în fața pericolelor, ci trebuie întâi să te gândești înainte. O să ajung înapoi la bunicul? Și cu toate aceste gânduri, Lupita adormi.

De dimineață, îi mulțumi micului arici pentru grijă și porni spre Pădurea Întunecată. Era hotărâtă să-i ceară ajutorul Bunicul Lup. La o răscruce, inima începu să-i bată cu putere. Părul i se ridică pe spinare.  M-am pierdut.

- Curaj, Lupita! Își spuse și închise ochii. Când îi deschise, ariciul cel mic era lângă ea.

- Ai încredere în tine! Pe aici. Îi spuse ariciul și îi arătă drumul.

- Mulțumesc, prietene! Îi răspunse Lupita și o luă la fugă.

Găsi repede râul pe care îl traversase cu o zi înainte. A sărit pe pietrele ude, cu grijă de data aceasta, și a ajuns în siguranță pe malul celălalt. Apoi a fugit repede, repede ca vântul care îi mângâia blănița roșcată. Când credea că aproape a ajuns, a fost cât pe ce să se prăbușească. S-a oprit cu greu în vârful unei stânci din care, bucăți mici de pietre se desprindeau și se rostogoleau în vale.

Uff, răsuflă Lupita ușurată. Privind în depărtare văzu copacii căzuți din Pădurea Fără Sfârșit. Văzu stânci mișcătoare, nori de praf. Oameni. Înțelese de ce o aduse tatăl său în Pădurea Întunecată și se gândi ce ar putea face ea să salveze pădurea?

Trebuie să-l găsesc repede pe bunicul.

Auuuuuu, bunicuuuuu

Lupita fugea cât putea de tare.  Ajunsă în dreptul vizuinii bunicului se opri. Să intru, să nu intru. Nu e timp de pierdut.

- Bunicule, vino cu mine. Trebuie să salvăm Pădurea fără Sfârșit.

- Lupita, unde ai fost? Pădurea a fost tot timpul în pericol, dar niciodată ca acum, când mii de copaci sunt dărâmați în fiecare zi de către oameni. Goluri mari rămân în inima pădurii și trebuie să fugim. La fel s-a întâmplat și acum ceva timp, când mama ta a fost prinsă sub trunchiul unui copac căzut, îi povesti bunicul Lupitei.

Ajunși pe stânca înaltă, Bunicul privi în depărtare și scoase cel mai puternic urlet.

- Auuuuu;

Lupita îl privi cu admirație. Bunicul Lup chiar era puternic.

- Auuuuu, strigă și Lupita cu putere.

Auuuuu se auzi de departe;

Auuuuu se auzi de și mai departe;

Auuuuu răsună în toată pădurea.

După câteva clipe de liniște, pădurea se cutremură din nou, dar de data aceasta nu era din cauza căderii copacilor. Auzind glasul lupilor, oamenii au încetat să mai taie copacii.

Bucuroasă, Lupita sări în sus de bucurie pe spinarea bunicului.

- Am reușit, bunicule! Am reușit!

- Așa este, ai reușit. Pădurea fără Sfârșit este acum în siguranță. Niciun copac n-a mai căzut de-atunci în Pădurea Fără Sfârșit.

Seara, Lupita a adormit cu gândul că a mai crescut puțin și că este puternică, că a învățat să-și asculte instinctele și că oricât de mic ești, poți să faci lucruri mari.

Cu drag,
#poveșticusuflet 

Sursa foto: Pinterest