Păzitorul stejarului

    În Pădurea Fără Sfârșit, un pitic locuia lângă un stejar bătrân.

- Ce căsuță minunată este acest stejar! își spunea piticul în fiecare zi recunoscător. Este cea mai frumoasă căsuță pe care am avut-o vreodată!

Uneori, piticul se urca în stejar cu speranța să ajungă până în vârf.  Cu speranța să vadă cât mai departe. 

Ce frumos e cerul de aici de sus!

Alteori, piticul înconjura stejarul de cel puțin 100 de ori... să se mențină în formă. Așa că știa fiecare mișcare a frunzelor, fiecare crenguță nouă sau ce ghinde urmau să se coacă. 

Când se lăsa seara, adormea obosit în brațele stejarului.

Într-o dimineața, un fior îl făcu pe pitic să tresară din somn mai devreme ca de obicei. Ceva se întâmpla. Dar ce?

- Nu-i nimic, și-a spus atunci piticul. E doar o adiere.

Zilele călduroase, cum nu mai fuseseră până atunci, treceau una după alta.

Piticul se îngrijoră doar puțin. Târziu observă să stejarul avea frunzele îngălbenite.

- N-am de ce să-mi fac griji, îți spuse însă piticul. Curând o să plouă și o să fie bine. Dar nicio picătură de ploaie nu a căzut din cer.

Într-o seară, când înconjurase deja vesel de 58 de ori stejarul, căzu o ghindă. Din cele necoapte. Apoi două ghinde, apoi trei ghinde căzură, până ce au căzut toate ghindele. Piticul, aproape îngropat de ghinde, începea să se îngrijoreze. Căsuța lui era în pericol.

Ce putea face un pitic atât de mic să salveze un stejar atât de mare?

Piticul îi dădu stejarului o îmbrățișare mare. 

Din vârful stejarului căzu și ultima frunză. Din ochișorii mici ai piticului, pe obrajii lui mici, curgeau deja lacrimi mari.

- Apă. Stejarul are nevoie de apă. Strigă piticul cu putere!

Dar nu era niciun râu prin preajmă. Și că urma să plouă în curând era doar o speranță.

Îi veni o idee. A săpat în jurul stejaului cât putu de adânc, dar tot nu găsi apă.

Piticul, se mai urcă o dată până-n vârf și privi departe, își puse mâna la frunte și încercă să vadă și mai departe.

Piticul era acum tare îngrijorat.

Dar nu mai putea să aștepte să plouă, trebuia să facă ceva. 

Se hotărî să plece. 

Să găsească apă. 

Să salveze stejarul.

- Dacă stejarul se va usca în lipsa lui? Se întreba piticul. Așa că, fără să mai piardă timp, își puse pentru drum, într-un coș, câteva ghinde și câteva frunze. Îi mai dădu încă o îmbrățișare stejarului și porni la drum.

Pe drum, era fascinat de bursuci, veverițe, urși, căprioare și de celelalte animale ale pădurii. Și ceilalți stejari din pădure adăposteau câte un pitic și frunzele celorlalți stejari erau de asemenea îngălbenite.

În drumul lui spre apă, piticul se întristă și mai tare, ceilalți pitici păreau nici să nu-și dea seama de ce se întâmplă. Dar nu avea curaj să vorbească cu ei.

După un timp, piticul a ajuns la Marea Nesfârșită. Cum putea să fie așa de multă apă într-un singur loc? Piticul sări în sus de bucurie. 

A umplut coșul din spatele său cu apă, dar după câțiva pași, apa s-a scurs. Apa care a căzut pe pământ s-a evaporat. Nu era o soluție bună. Cum putea să care apă până la stejarul lui?

S-a întors în pădure, a prins curaj și i-a rugat pe toți ceilalți pitici să îl ajute. Ceilalți pitici au încercat și ei să care apă, tot cu coșurile lor de frunze. Dar apa a căzut pe drum.

Acolo unde a căzut apa, o mulțime de flori au început să crească.

- Un drum de flori? Dacă am săpa un drum până la stejar? și-a spus piticul și a început să sape împreună cu ceilalți pitici. După un timp s-au oprit. Ne-ar lua o veșnicie, și-a spus piticul.

Ne trebuie altă soluție, dar care? Se întreba el și, cum stătea pe marginea apei și își privea chipul în oglinda apei, căzu din neatenție.

În apă, în loc să vadă pești, găsi un morman de sticle aruncate.

Marea Nesfârșită era și ea în suferință. Ce putea face?

Ce știa el să facă cel mai bine. Si aibă grijă de ea! Și împreună cu ceilalți pitici a curățat Marea Nesfârșită de sticlele de plastic.

- Acum nu ne mai rămâne decât să așteptăm le spuse celorlalți pitici în timp ce-și lua la revedere de la ei. Vă mulțumesc pentru ajutor!

Pe drum, animalele pădurii erau vesele, ca în zi de sărbătoare. 

- De ce vă bucurați așa, întrebă piticul?

- Bine ai venit la sărbătoarea toamnei, îi răspunse cerbul.

- Sărbătoarea toamnei? Ce este toamna?

- Anotimpul care face legătura între vară și iarnă. Anotimpul în care frunzele copacilor cad și toată natura se pregătește de iarnă. Anotimpul recoltei bogate.

Piticul a sărit sus de tot. A făcut o tumbă și încă o săritură.

- Ce s-a întâmplat? L-a întrebat cerbul.

- E toamnă! I-a răspuns piticul. Da, vreau să particip la sărbătoarea toamnei, dar mai întâi trebuie să fac ceva. Răspunse piticul fugind spre stejarul lui căruia i-a dat cea mai mare îmbrățișare. 

Stejarul părea că-și revine. Piticul i-a dat un pupic mic și i-a spus:

- Nu îți face griji. E toamnă! 

Apoi s-a întors și s-a bucurat alături de ceilalți pitici și de celelalte animale de sărbătoarea toamnei.

De atunci, toate animalele pădurii i-au dat piticului numele de Păzitorul Stejarului. 

Ascultă povestea aici:

Augustin și omul de zăpadă

În fiecare dimineață, imediat ce se trezea, Augustin se uita pe fereastră.
- Mai e mult până vine ialna, buni?
- E deja iarnă, Augustin. Îi răspundea bunica de fiecare dată.
- Nu buni, vleau să fie ialnă adevălată.


- Buni, uite! Ninge cu fulgi mali și glași! îi spuse într-o zi Augustin bunicii sale. Acum a venit ialna!
- Ninge cu fulgi mari și grași? Hai să vadă și buni.
- Daaaaa, buni, hai vino, uite ce mali și ce glași sunt fulgii.
Ce emoționat sunt.


- Facem un om de zăpadă?
- Facem, Augustin. Hai să ne îmbrăcăm și, după ce mâncăm de dimineață, ieșim în curte.

Fac cu buni un om de zăpadă, cel mai male om de zăpadă. Își spunea fericit Augustin pregătindu-și ghetuțele.

Afară, zăpada se așternea pe pământ. Curând, totul în jur a fost acoperit de pătura albă a iernii și Augustin ieși afară cu buni.

- Buni, pentlu omul de zăpadă ne tlebuie o pălălie. De unde luăm o pălălie?
- O pălărie? Nu are buni, dar găsim altceva în schimb. Uite un ghiveci pe care-l putem folosi. Îi răspunde buni.

- Ce bine alată cu pălălie. Dal ochi, cum îi punem ochi, buni? Știu, uite cei mai dlăguti ochi, spuse Augustin aducând două pietricele.


Se învârte de două ori în jurul lui. Ceva îi lipsește omului de zăpadă, dar ce?
-Ai adus și molcov, buni? O întrebă Augustin.
Buni, scoate din buzunar un morcov  și Augustin îi pune de îndată nas omului de zăpadă, dar nu înainte să ia o gură de morcov.
- Ce bun e molcovul!

După ce îl privește din nou cu atenție, Augustin face o săritură.
- Este minunat! Ești cel mai flumos om de zăpadă.

- Dal, dacă o sa îi fie frig? se întrebă Augustin.
- Nu-ți face griji! tot el răspunse și îi puse la gât omului de zăpadă fularul său.

Gata. Acum e mai bine. N-o să îți fie flig.

- Omule de zăpadă, vlei să fii plietenul meu? îl întrebă Augustin și luă în brațe omul de zăpadă.

- Buni, mi-am făcut un plieten. Omul de zăpadă este cel mai bun plieten pe cale-l am.


Când vine seara, Augustin nu vrea să mearga la culcare. Nu vrea să-l lase singur pe omul de zăpadă.

- Ești tlist că lămâi singul? Îl întrebă Augustin pe omul de zăpadă și-l îmbrățisă strâns încă o dată.


-Buni, clezi că omul de zăpadă este tlist? O sa îi fie dol de mine?
Buni îl luă și ea în brațe pe Augustin, cu tot cu omul de zăpadă.

Cu greu, Augustin intră în casă și se pregătește de culcare. Înainte să se bage în pat, privește iar pe fereastră.
- Buni, dacă se topește zăpada, se topește și omul de zăpadă? Ce-o să se întâmple cu plietenul meu?

Buni se gândește bine și-i răspunde cu duioșie în glas:
- Dacă se topește zăpada, ea se transformă în apă și astfel, omul de zăpadă va ajuta florile să crească mari și sănătoase.
- Îmi plac flolile! Milos fumos.

De dimineata, primul lucru pe care îl face Augustin este să se uite pe fereastră. O fi tot acolo omul de zăpada?

Daaaaaaaa! strigă Augustin cu putere!

-Buni, omul de zăpadă mă așteaptă afară la joacă. Ne îmblăcăm?

Cu drag,
#poveșticusuflet

Sursă foto: Pinterest

Călușarul

- Mamaie, iar au scăpat gâștele! au găsit poarta deschisă. Mă duc după ele. 

Nu a așteptat Andrei răspunsul bunicii. A luat bastonul de lângă poartă, a deschis cu un scârțâit puternic poarta și a pornit spre lac.

Vacanțele petrecute la bunici erau cele mai frumoase. Înconjurat de gâște, rațe, oi și capre, Andrei era tare fericit. Îi plăcea să se joace și cu Ștefănel, băiatul vecinei, care era de-o seamă cu el, însă cel mai bine se simțea când mergea cu gâștele la gârlă și dansa pe mal fără să îl vadă cineva. 

Nimeni nu știa de pasiunea lui, până când într-o zi, mergând după el, bunica descoperi de ce se ducea Andrei atât de des după gâște. 

- Ce faci, mamaie? o întrebă Andrei ajuns acasă.
- Am la treabă, de nu mai știu de mine. A fost răspunsul bunicii. Toată ziua însă s-a tot gândit cum să-i facă o surpriză nepotului său.

A doua zi, când a vrut Andrei să se ducă iarăși cu gâștele la lac, mamaia nu l-a mai lăsat.

- Hai cu mine, Andrei, că am treabă la o verișoară. Trebuie să îi duc niște brânză de capră.

Andrei nu voia să meargă, nu îi putea spune bunicii că ar fi preferat să meargă după gâște sau chiar să stea acasă și să danseze. Așa că, porni la drum. 

Mergea cu pași mici și apăsați. Când rămânea în urma bunicii, sălta când pe un picior, când pe celălalt. Mergea pe vârfuri sau se pitea și uneori mergea chiar și  ghemuit.

Bunica nu știa cum să ajungă mai repede.

- De ce nu am luat oare căruța, am fi fost deja acolo, bombănea mamaia.

- Unde acolo, mamaie? Vru să știe Andrei.

- Am ajuns. Hai înăuntru să-mi trag sufletul.

Andrei s-a luminat la față și mâinile îi tremurau de emoție pe clanță.

- Ce facem aici, mamaie? N-ai spus că mergem la o verișoară?

- Hai, Andrei, intră. Nu au să ne aștepte toată ziua.

 A deschis ușor ușa și a dat timid bună ziua. La căminul cultural repetițiile erau în toi. L-au primit cu brațele deschise. Dintr-un colț, i-a făcut cu mâna Ștefănel.

- Vara e aproape, băiete. Uite, ia opincile astea și treci acolo lângă băiatul acela din colț, Ștefănel îi spune. Îl îndemnă cel mai bătrân dintre ei. Ai ascultat cu atenție ultima ploaie? 
Andrei ridică din umeri, era așa emoționat, ca de Crăciun când primea cadouri frumos ambalate. Nu își aducea aminte când a plouat ultima dată.

Mamaia lui Andrei privea cu ochii înlăcrimați cum nepotul ei învăța primii pași din Călușarul. Din când în când, Andrei își întorcea privirea către ea. Ar fi vrut să-i sară în brațe de fericire și să-i mulțumească.

- Bravo, Andrei, te-ai descurcat bine, îi spuse Mos Vasile, cel mai bătrân dintre călușari. Maine, vezi să nu mai întârzii că începem la fix.

- Sărut-mână, vătaf Vasile. Negreșit ajung la fix. Îi răspunse Andrei înainte să pornească spre casa bunicii.

Pe drum, Andrei nu știa cum să îi mulțumească bunicii și sărea în jurul ei de bucurie.

- Mamaie, de unde ai știut că îmi place să dansez? O întrebă totuși timid. Nici bunica nu putea să spună ceva, tot de emoție.

Ajuns acasă, Andrei și-a luat gâștele în brațe, le-a ridicat în aer pe fiecare și le-a arătat câțiva dintre pașii nou învățați. Gâștele se uitau la el mirate și nu știu cum să fugă care încotro.

Dintr-o ladă veche, bunica scoase un rând de haine frumos împăturite și i le dădu lui Andrei.

- Au fost ale tatălui tău. Eu nu mai am ce face cu ele. Sunt ale tale acum. Îi spuse bunica.

- Ale lui tata? Întrebă Andrei cu mirare. Sunt ale mele acum? Tata știe să danseze?

Bunica dădu din cap că da. Ochii i se umplură iar de lacrimi. Îl lua în brațe. Se șterse cu șorțul la ochi, și-și văzu de treabă.

Rămas singur, Andrei privea acum cu admirație cămaşa și pantalonii costumului de călușar. Avea un brâu roșu, avea chiar și opinci.

Din curte, se auzi sunet de clopoței. Cine o fi? 
Ștefănel intră pe poartă.  Dădu bună ziua bunicii și o întrebă unde este Andrei.
- Ți-am adus 4 clopoței. Se leagă la ciorapi. Îi spuse Ștefănel și îi întinse un cadou.

- Mulțumesc, îi răspunse Andrei. Este cel mai frumos cadou. Mă înveți cum se poartă?

- Clopoţeii se leagă deasupra gleznelor. Uite așa.

Vacanța de primăvară a fost tare scurtă. Duminică au venit părinții lui Andrei să-l ia acasă. 

La școală, Andrei le povesti tuturor colegilor săi despre dansul călușarilor din satul bunicii și le-a arătat câțiva pași. 
Poate și alți colegi vor dori să învețe Călușarul.

Cu drag,
#poveșticusuflet

Sursă foto1: Pinterest
Sursă foto2: Pinterest

În grădina de legume

A fost odată ca niciodată o sămânţă.

Stătea într-un plic frumos colorat însă, nu era prea fericită.

Își dorea să simtă adierea vântului și căldura razelor de soare chiar dacă nu mai văzuse soarele vreodată și nu știa nici cum se simte adierea vântului.

Într-o zi și-a pus în gând să găsească o cale să-și îndeplinească visul. Și ceva magic s-a întâmplat. 

A căzut din plicul frumos colorat și a aterizat pe un covor moale și negru.

Pe pământ.

Aici a văzut că nu era singură.

Bobul de porumb a fost primul care a salutat-o. El era mult mai mare decât micuța sămânță și mult mai puternic.

- Eu voi crește înalt, îi spuse. Oamenii vor măcina boabele mele de porumb și vor face cu ele mămăligă gustoasă.

Apoi, s-a împrietenit cu o sămânță de dovleac. La început i-a fost teamă. Însă, sămânța de dovleac era și ea prietenoasă.

- Când dovlecii mei vor crește mari, oamenii vor face plăcinte delicioase cu ei.

Micuța sămânță se întreba ce rol va avea ea? 

Sămânța de busuioc, care era puțin mai departe, împrăștia un miros minunat.

- Eu dau gust deosebit mâncării și salatelor, spuse ea.

De ce nu cresc și eu mare și ce fel de sămânță sunt? S-a întrebat mica sămânță.

Pentru a creşte, plantele au nevoie de apă, de lumină şi de oxigen.

O fetiță a acoperit mica sămânță cu pământ. A udat-o și a îngrijit-o în fiecare zi.

Fetița se întreba și ea cum va arăta plăntuța când va crește.

După câteva zile, sămânța a observat că ceva se întâmplă cu ea - îi creștea prima ei rădăcinuță. Apoi au urmat altele și altele. 

La fel ca prietenii săi, bobul de porumb și sămânța de dovleac, micuței sămânțe i-au apărut prima dată rădăcinuțele. După un timp, s-a dezvoltat tulpinița și au apărut și primele frunze. Fetița a continuat să o ude cu apă, să-i cânte și să vorbească cu ea în fiecare zi. Ce bucuroasă a fost prima dată când a văzut soarele. Iar stelele i se păreau minunate în nopțile de primăvară.

Așa a trecut o lună de zile. Câte zile are o luna?

Luna martie, când a fost micuța sămânță sădită, are 31 de zile.

Corpul ei era acum alcătuit din rădăcină, tulpină și frunze.

Mare i-a fost mirarea când, după mai multe zile, a văzut că pe lângă frunzulițele verzi au apărut flori mici, gingașe de culoarea galbenă.

Soarele ardea tot mai tare și plăntuța își dorea apa pe care fetița i-o dădea de două ori pe zi.

Uneori picături de apă cădeau și din cer și îi mângâiau frunzele.

Nu mai era doar o sămânță, acum plăntuța se simțea din ce în ce mai puternică.

Cu timpul, florile s-au transformat în mingiuțe verzi care creșteau și creșteau.

Verdele lor s-a transformat apoi în portocaliu până ce culoarea lor s-a modificat în roșu.

Sunt o roșie, își spuse mica sămânță ce acum crescuse o plantă adevărată.

- Oamenii vor folosi roșiile mele la salate gustoase și la alte mâncăruri delicioase. Spuse ea cu bucurie și prietenilor săi.

Toată vara fetița venea și culegea fructele sale gustoase și plăntuța era fericită.

Apoi, a venit toamna și frunzele plăntuței și-au schimbat culoarea, au devenit arămii...

Plăntuța se simțea din ce în ce mai adormită, până într-o zi când s-a așezat pe pământ și a adormit.

În scurt timp fost acoperită cu o pătură albă, pufoasă și strălucitoare.

Așa a dormit timp de trei luni, până când într-o zi pătura albă a început să se topească sub razele soarelui.

Cu drag,

#poveșticusuflet

În excursie cu școala

Marei nu-i place să răspundă la lecții în fața clasei, în banca ei se simte cel mai bine. În pauze, evită să vorbească cu colegii ei. Dacă-și vor da seama că se bâlbâie? Uneori vorbește în șoaptă, alteori cântă, însă îi e tare greu atunci când trebuie să vorbească.

Nu a mers în nicio excursie până acum, și o sperie gândul că de data asta va trebui să meargă cu colegii săi la Acvariu din Constanța. Să vorbească în fața clasei era unul dintre lucrurile îngrozitoare din viața ei. Dar să nu aibă ce să le prezinte colegilor, în cazul în care nu merge în excursie, i se părea și mai îngrozitor.

S-a dat cu greu jos din pat. S-a îmbrăcat încet și în drum spre școală se tot uita la ceas. Afară, a început să plouă. A urcat scările autocarului încet și s-a strecurat cu greu printre colegi, până a găsit un loc la fereastră. Șoferul a pornit mașina iar mama i-a făcut Marei cu mâna. Toți copiii au strigat de bucurie, toți, mai puțin Mara.

Când avea emoții foarte mari, uneori Mara își rodea unghiile. Să scrie sau să mănânce o ajuta de fiecare dată să nu se mai gândească. Și-a scos sărățelele pe care mama i le pusese special în ghiozdan, și a început să mănânce.

- Pot să stau lângă tine? a auzit o voce. Era Vlad, unul dintre băieții care nu îi vorbea niciodată la școală.

- Da. I-a răspuns Mara, însă nu și-a luat ochii de la geam.

- Îmi dai și mie sărățele?  I-a cerut Vlad.

- Hîmmm. I-a dat câteva din sărățelele ei, însă tot nu și-a luat privirea de la fereastră.

- Sper că voi vedea multe broaște țestoase. Sper să învăț cât mai multe lucruri noi despre țestoase și să o conving pe mama să îmi cumpere și mie una. I-a spus Vlad.

Mara nu știa că lui Vlad îi plăceau broaștele țestoase. L-a desenat în carnețelul său și toate lucrurile pe care i le povestea despre animalul lui preferat. Hîmmm a fost singurul cuvânt pe care l-a rostit tot drumul. Din când în când desena câte-un copac sau altceva ce i se părea că vede interesant pe geam.

- Am ajuns! I-a anunțat doamna învățătoare Ema.

- Uraaaaaaa! Au strigat copiii în cor. Toți, mai puțin Mara.

- Lăsați-vă ghiozdanele la autocar. Luați-vă carnețelele și creioanele. Notați orice vi se pare interesant, ce vă atrage atenția sau ce nu înțelegeți. Și nu uitați, luni citim compunerile voastre. Le-a spus doamna Ema.

Acestea au fost  ultimele cuvinte pe care le-a auzit Mara. Și-a scăpat penarul desfăcut și creioanele i s-au împrăștiat toate pe jos.

Compunere? 

Ce voi scrie în compunere? 

Ce voi scrie în compunere? 

Ce voi scrie în compunere? 

Minunat, numai mie mi se putea întâmpla. Când a reușit să le strângă, nu a mai recunoscut pe nimeni în jurul ei. Unde s-au dus toți colegii mei?

Singură, fără să știe încotro merge, a împins ușa mare și grea de la intrarea Acvariului. A pășit timid înăuntru. Aici lumina era diferită, de un albastru închis, sau așa i s-a părut. Pentru că nu știa încotro au mers colegii ei, a intrat în prima încăpere.

Aici, într-unul dintre bazine, era o caracatiță. Era prima dată când vedea o caracatiță.

Caracatița avea și un nume.  

NELA

Cum a primit acest nume? a fost prima întrebare scrisă pe carnețel.

Apoi a scris tot ce era trecut pe plăcuța de la baza acvariului:

Caracatiță

Nume: Nela

Este o molusca cefalopodă

Proveniență: Marea Mediterană

Specie:  Eledone cirrhosa

Vârstă: un an și jumătate

Greutate: 20 de kilograme

Hrană: pești, crustacee (languste, crabi, creveți), scoici și alte specii de cefalopode

Habitat: Preferă apele mai puțin adânci, nu mai mult de 200 m

Un grup de copii s-a apropiat și au început să râdă când au văzut-o pe Nela. De ce râdeau? Mara observă cum Nela s-a întors spre ei și era foarte atentă la bătăile lor din palme. Stătea lipită de geamul acvariului,  până și-a pierdut interesul.

Mara a studiat-o cu atenție mai departe. Nela muta scoică cu scoică, dintr-o parte în alta. Apoi o lua de la capăt, mutându-le în partea cealaltă.

Numără asta face! A strigat cât a putut de tare, entuziasmată de descoperire. Dar nu era niciunul dintre colegii ei pe aproape, să îi spună marea descoperire.

Unu doi trei cinci zece, la numărat nimeni nu o întrece. Cum ar fi dacă toate caracatițele ar ști să numere, sau cel puțin ar învăța să numere? Se întreba Mara.

Când s-a plictisit și de scoici, caracatița Nela a început să-și miște brațele, unul câte unul. S-a pus iar pe învățat sau mai bine zis, pe numărat... tentacule. Își spuse Mara și zâmbea amuzată de una singură. Când au ajuns colegii ei lângă ea, a răsuflat ușurată.

- Mara, unde ai fost? A întrebat-o Vlad.

- Pe aici. I-a răspuns Mara.

Vlad s-a așezat lângă ea și la drumul de întoarcere. Ce de lucruri interesante a mai învățat despre țestoase, se gândea Mara în timp ce Vlad îi povestea.

Întoarsă acasă, Mara și-a aranjat desenele și s-a apucat să scrie despre ce a văzut la Acvariu. 

Mi-a fost teamă când am urcat în autocar. Le-a spus Mara colegilor săi, încercând să nu se bâlbăie. Simțeam că mă doare tare burtica și emoțiile mă făceau să îmi rod unghiile. Am mâncat însă sărățele pe care mi le-a dat mama și când am ajuns la acvariu, mi-a tremurat mâna atât de tare, că am scăpat creioanele pe jos. Apoi ați dispărut și ... am cunoscut-o pe Nela.

Nela este cea mai prietenoasă caracatiță pe care am întâlnit-o vreodată. Și singura dealtfel. E o mare gospodină și are acvariul foarte curat. Este o bună acrobată, pentru că jonglează cu scoici. Cu brațele ei lungi poate să miroasă și chiar să gândească. Nu știu dacă și ea s-a împrietenit cu mine, însă, mi-a ținut companie până ați ajuns voi lângă mine. Nu mi-a mai fost teamă. Voi reveni cu drag să o revăd pe Nela.

Mara le-a citit colegilor și toate lucrurile pe care le-a notat de pe plăcuța Nelei, însă, ei i-au pus o mulțime de întrebări despre ea, despre cum s-am simțit și în special dacă i-a fost frică să nu se rătăcească. Nu a spus cu voce tare, însă, a fost mândră că nu și-a mai ros unghiile, că nu i-a mai fost teamă să vorbească cu colegii săi și că a desenat o mulțime de lucruri haioase. Nu i-a mai fost atât de teamă.

Mara speră să devin o mare artistă într-o zi și să aibă propria expoziție cu desene de animale marine.

Cu drag,

#povesticusuflet

Credit foto: Pinterest

Cum am salvat stelele

Matei adormea în fiecare seară ascultând poveștile preferate și privind stelele. Doar așa nu îi era teamă de întuneric. Într-o seară, înainte să meargă la culcare, nu a mai văzut nicio stea pe cer. Nu era niciun nor. Nu bătea deloc vântul. Nu era nicio mișcare pe afară. Doar luna care îl privea prin fereastră. De stele, nu se vedea însă nicio urmă. Cum va reuși să adoarmă?

- Mami, unde au dispărut stelele? O întrebă Matei.

- Sunt sus pe cer, puiule, îi răspunse mama. Unde să dispară?

Mama i-a citit povestea ca în fiecare seară, l-a îmbrățișat și a închis lumina. Matei însă nu putea să adoarmă, nu fără să vadă stelele. Fiind singur în camera, stătea ghemuit în pat. Căsuța lor mică i se părea și mai mică în întuneric iar el se simțea trist și speriat.

Ce mă să fac acum? Se gândea Matei.

Unde au dispărut stelele? În timp ce le căutam cu privirea pe cer, am văzut ceva strălucitor. Am sărit din pat imediat. Mă fac detectiv de stele. Iar acesta este primul indiciu, mi-am spus. Ce a fost oare?

Am luat scăunelul meu, m-am urcat cu grijă și am deschis geamul să văd mai bine. Stejarii de lângă căsuță stăteau drepți. Nu se auzea nimic. În cameră a început să se simtă un miros de biscuiți cu scorțișoară. Mama doarme, sigur nu coace biscuiți acum. Să fie acesta al doilea indiciu? De unde vine acest miros încântător?

M-am sprijinit de pervazul geamului să miros mai bine și am găsit o hârtie colorată. Neștiind încă să citesc, nu am putut să descifrez semnele de pe ea. A cui o fi? Acesta este al treilea indiciu.

Bun! Își zise Matei. Am trei indicii, îmi trebuie un plan! își spuse Matei- micul detectiv de stele. Cui îi plac stelele, biscuiții cu scorțișoară și să deseneze? Mie sigur îmi plac toate, dar nu am făcut eu stelele să dispară.

Trebuie să descopăr unde au dispărut stelele și am deja și o idee cum să fac asta.

M-am așezat la măsuța mea și am început să decupez stele argintii. Am folosit hârtia păstrată de la o ciocolata și le-am atârnat pe o sfoară la geam. Am luat câțiva biscuiți din rezerva mea și am înșirat câțiva pe pervaz și câțiva prin cameră. Las geamul deschis...

...și dintr-o dată, pe cer apare aceeași strălucire. Se aude un foșnăit ciudat. Fac doi pași și mă ascund după perdea. Nu mă mișc, nici nu respir. Ce e de făcut? S-o chem pe mama? Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, unu, doi, să mă ascund sub pat? Prea târziu.

Două aripi mici și albe s-au oprit pe  pervazul geamului meu. Privesc cu coada ochiului. Nu seamănă cu nicio pasăre, doar dacă...

...e un dragon adevarat in camera mea?

Nu mi-a venit sa cred. Și nu știu cum, îmi fac curaj și închid fereastra cu putere, fără ies de după perdea.

- Ce ai făcut cu stelele de pe cer? Îl întreb pe micul dragon.

- De unde știi că le-am luat eu? Mi-a răspuns dragonul mic rușinat, în timp ce ducea mâna sub aripioară.

- Te-am văzut, i-am spus curajos și am ieși din ascunzătoare.

- Am greșit? Îmi pare rău.  Doream să îi fac un cadou mamei. Vine ziua ei și în fiecare zi îmi cântă un cântec despre stele. Ce cadou mai frumos aș putea să îi fac decât o felicitare cu stele?

- Cu stele adevărate? L-am întrebat mirat. De ce nu i-ai făcut un colier de ghinde?

- Aș fi putut, însă, i-am făcut unul anul trecut. Așa ca, am strâns toate stelele dintr-un zbor și în timp ce mă gândeam cum să le prind de felicitare, am scăpat felicitarea.

- Când m-am întors după ea, am simțit miros de biscuiți. Nu puteam să mă abțin, sunt preferații mei.

- Hei nu fi trist, i-am spus. Te ajut eu. Am o idee mult mai bună, promiți însă, dacă te ajut,  să dai drumul stelelor?

- Promit!

Ne-am așezat amândoi la măsuța mea și i-am dat felicitarea înapoi și câteva stele argintii, din cele decupate mai devreme.  Le-am lipit apoi împreună. In acest timp, îl urmăream pe sub sprâncene. Dragonel nu era mai mare decât mine, își ținea aripile pe lângă el și era tare caraghios în timp ce încerca să-și țină echilibrul pe scăunel. 

- Mulțumesc! Mi-a spus. Trebuie să plec acum. Mama o să-și facă griji.

- Stai, nu te-am întrebat cum te cheamă și unde locuiești? Nu poți să mai stai?

- Dragonel Suflețel mă strigă mama. Locuim în stejarul cel mai înalt. ...Atât am auzit. Dragonel Suflețel își luă zborul, le-a dat drumul stelelor și în scurt timp acestea s-au împrăștiat din nou pe cer.

Eram așa de obosit însă tare încântat că am salvat stele. Am adormit de îndată chiar dacă  aproape se făcuse dimineață. Când m-am trezit i-am povestit mamei Cum am salvat stelele!

- Ce vis interesant ai avut scumpule! Mi-a spus mama și m-a mângâiat pe cap.

Nu i-am mai spus nimic. Am zâmbit. Mama crede că a fost un vis, eu știu că a fost adevărat. 

Sfârșit.

Cu drag, 

#povesticusuflet

Credit foto: pinterest

Minunea- R.J. Palacio

Minunea de R.J. Palacio este cea mai frumoasa carte despre prietenie pe care am citit-o vreodată. 

August este un baiat normal. El asa se considera. Ceilalți îl văd insă un monstru. Ceilalți, mai putin Jack.

"Are umor. Este foarte destept. Râde la toate glumele mele." 

Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care Jack este prieten cu August.

Nici el nu știa cât de mult apreciază prietenia cu August, până când câteva vorbe aruncate la întâmplare au distrus prietenia dintre ei.

Află din cartea scrisa de R.J. Palacio cât de tare dor cuvintele răutăcioase spuse de catre cel mai bun prieten și mai ales cum se recâștiga încrederea pierdută.

Cu drag,
#poveșticusuflet