În excursie cu școala

Marei nu-i place să răspundă la lecții în fața clasei, în banca ei se simte cel mai bine. În pauze, evită să vorbească cu colegii ei. Dacă-și vor da seama că se bâlbâie? Uneori vorbește în șoaptă, alteori cântă, însă îi e tare greu atunci când trebuie să vorbească.

Nu a mers în nicio excursie până acum, și o sperie gândul că de data asta va trebui să meargă cu colegii săi la Acvariu din Constanța. Să vorbească în fața clasei era unul dintre lucrurile îngrozitoare din viața ei. Dar să nu aibă ce să le prezinte colegilor, în cazul în care nu merge în excursie, i se părea și mai îngrozitor.

S-a dat cu greu jos din pat. S-a îmbrăcat încet și în drum spre școală se tot uita la ceas. Afară, a început să plouă. A urcat scările autocarului încet și s-a strecurat cu greu printre colegi, până a găsit un loc la fereastră. Șoferul a pornit mașina iar mama i-a făcut Marei cu mâna. Toți copiii au strigat de bucurie, toți, mai puțin Mara.

Când avea emoții foarte mari, uneori Mara își rodea unghiile. Să scrie sau să mănânce o ajuta de fiecare dată să nu se mai gândească. Și-a scos sărățelele pe care mama i le pusese special în ghiozdan, și a început să mănânce.

- Pot să stau lângă tine? a auzit o voce. Era Vlad, unul dintre băieții care nu îi vorbea niciodată la școală.

- Da. I-a răspuns Mara, însă nu și-a luat ochii de la geam.

- Îmi dai și mie sărățele?  I-a cerut Vlad.

- Hîmmm. I-a dat câteva din sărățelele ei, însă tot nu și-a luat privirea de la fereastră.

- Sper că voi vedea multe broaște țestoase. Sper să învăț cât mai multe lucruri noi despre țestoase și să o conving pe mama să îmi cumpere și mie una. I-a spus Vlad.

Mara nu știa că lui Vlad îi plăceau broaștele țestoase. L-a desenat în carnețelul său și toate lucrurile pe care i le povestea despre animalul lui preferat. Hîmmm a fost singurul cuvânt pe care l-a rostit tot drumul. Din când în când desena câte-un copac sau altceva ce i se părea că vede interesant pe geam.

- Am ajuns! I-a anunțat doamna învățătoare Ema.

- Uraaaaaaa! Au strigat copiii în cor. Toți, mai puțin Mara.

- Lăsați-vă ghiozdanele la autocar. Luați-vă carnețelele și creioanele. Notați orice vi se pare interesant, ce vă atrage atenția sau ce nu înțelegeți. Și nu uitați, luni citim compunerile voastre. Le-a spus doamna Ema.

Acestea au fost  ultimele cuvinte pe care le-a auzit Mara. Și-a scăpat penarul desfăcut și creioanele i s-au împrăștiat toate pe jos.

Compunere? 

Ce voi scrie în compunere? 

Ce voi scrie în compunere? 

Ce voi scrie în compunere? 

Minunat, numai mie mi se putea întâmpla. Când a reușit să le strângă, nu a mai recunoscut pe nimeni în jurul ei. Unde s-au dus toți colegii mei?

Singură, fără să știe încotro merge, a împins ușa mare și grea de la intrarea Acvariului. A pășit timid înăuntru. Aici lumina era diferită, de un albastru închis, sau așa i s-a părut. Pentru că nu știa încotro au mers colegii ei, a intrat în prima încăpere.

Aici, într-unul dintre bazine, era o caracatiță. Era prima dată când vedea o caracatiță.

Caracatița avea și un nume.  

NELA

Cum a primit acest nume? a fost prima întrebare scrisă pe carnețel.

Apoi a scris tot ce era trecut pe plăcuța de la baza acvariului:

Caracatiță

Nume: Nela

Este o molusca cefalopodă

Proveniență: Marea Mediterană

Specie:  Eledone cirrhosa

Vârstă: un an și jumătate

Greutate: 20 de kilograme

Hrană: pești, crustacee (languste, crabi, creveți), scoici și alte specii de cefalopode

Habitat: Preferă apele mai puțin adânci, nu mai mult de 200 m

Un grup de copii s-a apropiat și au început să râdă când au văzut-o pe Nela. De ce râdeau? Mara observă cum Nela s-a întors spre ei și era foarte atentă la bătăile lor din palme. Stătea lipită de geamul acvariului,  până și-a pierdut interesul.

Mara a studiat-o cu atenție mai departe. Nela muta scoică cu scoică, dintr-o parte în alta. Apoi o lua de la capăt, mutându-le în partea cealaltă.

Numără asta face! A strigat cât a putut de tare, entuziasmată de descoperire. Dar nu era niciunul dintre colegii ei pe aproape, să îi spună marea descoperire.

Unu doi trei cinci zece, la numărat nimeni nu o întrece. Cum ar fi dacă toate caracatițele ar ști să numere, sau cel puțin ar învăța să numere? Se întreba Mara.

Când s-a plictisit și de scoici, caracatița Nela a început să-și miște brațele, unul câte unul. S-a pus iar pe învățat sau mai bine zis, pe numărat... tentacule. Își spuse Mara și zâmbea amuzată de una singură. Când au ajuns colegii ei lângă ea, a răsuflat ușurată.

- Mara, unde ai fost? A întrebat-o Vlad.

- Pe aici. I-a răspuns Mara.

Vlad s-a așezat lângă ea și la drumul de întoarcere. Ce de lucruri interesante a mai învățat despre țestoase, se gândea Mara în timp ce Vlad îi povestea.

Întoarsă acasă, Mara și-a aranjat desenele și s-a apucat să scrie despre ce a văzut la Acvariu. 

Mi-a fost teamă când am urcat în autocar. Le-a spus Mara colegilor săi, încercând să nu se bâlbăie. Simțeam că mă doare tare burtica și emoțiile mă făceau să îmi rod unghiile. Am mâncat însă sărățele pe care mi le-a dat mama și când am ajuns la acvariu, mi-a tremurat mâna atât de tare, că am scăpat creioanele pe jos. Apoi ați dispărut și ... am cunoscut-o pe Nela.

Nela este cea mai prietenoasă caracatiță pe care am întâlnit-o vreodată. Și singura dealtfel. E o mare gospodină și are acvariul foarte curat. Este o bună acrobată, pentru că jonglează cu scoici. Cu brațele ei lungi poate să miroasă și chiar să gândească. Nu știu dacă și ea s-a împrietenit cu mine, însă, mi-a ținut companie până ați ajuns voi lângă mine. Nu mi-a mai fost teamă. Voi reveni cu drag să o revăd pe Nela.

Mara le-a citit colegilor și toate lucrurile pe care le-a notat de pe plăcuța Nelei, însă, ei i-au pus o mulțime de întrebări despre ea, despre cum s-am simțit și în special dacă i-a fost frică să nu se rătăcească. Nu a spus cu voce tare, însă, a fost mândră că nu și-a mai ros unghiile, că nu i-a mai fost teamă să vorbească cu colegii săi și că a desenat o mulțime de lucruri haioase. Nu i-a mai fost atât de teamă.

Mara speră să devin o mare artistă într-o zi și să aibă propria expoziție cu desene de animale marine.

Cu drag,

#povesticusuflet

Credit foto: Pinterest

Cum am salvat stelele

Matei adormea în fiecare seară ascultând poveștile preferate și privind stelele. Doar așa nu îi era teamă de întuneric. Într-o seară, înainte să meargă la culcare, nu a mai văzut nicio stea pe cer. Nu era niciun nor. Nu bătea deloc vântul. Nu era nicio mișcare pe afară. Doar luna care îl privea prin fereastră. De stele, nu se vedea însă nicio urmă. Cum va reuși să adoarmă?

- Mami, unde au dispărut stelele? O întrebă Matei.

- Sunt sus pe cer, puiule, îi răspunse mama. Unde să dispară?

Mama i-a citit povestea ca în fiecare seară, l-a îmbrățișat și a închis lumina. Matei însă nu putea să adoarmă, nu fără să vadă stelele. Fiind singur în camera, stătea ghemuit în pat. Căsuța lor mică i se părea și mai mică în întuneric iar el se simțea trist și speriat.

Ce mă să fac acum? Se gândea Matei.

Unde au dispărut stelele? În timp ce le căutam cu privirea pe cer, am văzut ceva strălucitor. Am sărit din pat imediat. Mă fac detectiv de stele. Iar acesta este primul indiciu, mi-am spus. Ce a fost oare?

Am luat scăunelul meu, m-am urcat cu grijă și am deschis geamul să văd mai bine. Stejarii de lângă căsuță stăteau drepți. Nu se auzea nimic. În cameră a început să se simtă un miros de biscuiți cu scorțișoară. Mama doarme, sigur nu coace biscuiți acum. Să fie acesta al doilea indiciu? De unde vine acest miros încântător?

M-am sprijinit de pervazul geamului să miros mai bine și am găsit o hârtie colorată. Neștiind încă să citesc, nu am putut să descifrez semnele de pe ea. A cui o fi? Acesta este al treilea indiciu.

Bun! Își zise Matei. Am trei indicii, îmi trebuie un plan! își spuse Matei- micul detectiv de stele. Cui îi plac stelele, biscuiții cu scorțișoară și să deseneze? Mie sigur îmi plac toate, dar nu am făcut eu stelele să dispară.

Trebuie să descopăr unde au dispărut stelele și am deja și o idee cum să fac asta.

M-am așezat la măsuța mea și am început să decupez stele argintii. Am folosit hârtia păstrată de la o ciocolata și le-am atârnat pe o sfoară la geam. Am luat câțiva biscuiți din rezerva mea și am înșirat câțiva pe pervaz și câțiva prin cameră. Las geamul deschis...

...și dintr-o dată, pe cer apare aceeași strălucire. Se aude un foșnăit ciudat. Fac doi pași și mă ascund după perdea. Nu mă mișc, nici nu respir. Ce e de făcut? S-o chem pe mama? Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, unu, doi, să mă ascund sub pat? Prea târziu.

Două aripi mici și albe s-au oprit pe  pervazul geamului meu. Privesc cu coada ochiului. Nu seamănă cu nicio pasăre, doar dacă...

...e un dragon adevarat in camera mea?

Nu mi-a venit sa cred. Și nu știu cum, îmi fac curaj și închid fereastra cu putere, fără ies de după perdea.

- Ce ai făcut cu stelele de pe cer? Îl întreb pe micul dragon.

- De unde știi că le-am luat eu? Mi-a răspuns dragonul mic rușinat, în timp ce ducea mâna sub aripioară.

- Te-am văzut, i-am spus curajos și am ieși din ascunzătoare.

- Am greșit? Îmi pare rău.  Doream să îi fac un cadou mamei. Vine ziua ei și în fiecare zi îmi cântă un cântec despre stele. Ce cadou mai frumos aș putea să îi fac decât o felicitare cu stele?

- Cu stele adevărate? L-am întrebat mirat. De ce nu i-ai făcut un colier de ghinde?

- Aș fi putut, însă, i-am făcut unul anul trecut. Așa ca, am strâns toate stelele dintr-un zbor și în timp ce mă gândeam cum să le prind de felicitare, am scăpat felicitarea.

- Când m-am întors după ea, am simțit miros de biscuiți. Nu puteam să mă abțin, sunt preferații mei.

- Hei nu fi trist, i-am spus. Te ajut eu. Am o idee mult mai bună, promiți însă, dacă te ajut,  să dai drumul stelelor?

- Promit!

Ne-am așezat amândoi la măsuța mea și i-am dat felicitarea înapoi și câteva stele argintii, din cele decupate mai devreme.  Le-am lipit apoi împreună. In acest timp, îl urmăream pe sub sprâncene. Dragonel nu era mai mare decât mine, își ținea aripile pe lângă el și era tare caraghios în timp ce încerca să-și țină echilibrul pe scăunel. 

- Mulțumesc! Mi-a spus. Trebuie să plec acum. Mama o să-și facă griji.

- Stai, nu te-am întrebat cum te cheamă și unde locuiești? Nu poți să mai stai?

- Dragonel Suflețel mă strigă mama. Locuim în stejarul cel mai înalt. ...Atât am auzit. Dragonel Suflețel își luă zborul, le-a dat drumul stelelor și în scurt timp acestea s-au împrăștiat din nou pe cer.

Eram așa de obosit însă tare încântat că am salvat stele. Am adormit de îndată chiar dacă  aproape se făcuse dimineață. Când m-am trezit i-am povestit mamei Cum am salvat stelele!

- Ce vis interesant ai avut scumpule! Mi-a spus mama și m-a mângâiat pe cap.

Nu i-am mai spus nimic. Am zâmbit. Mama crede că a fost un vis, eu știu că a fost adevărat. 

Sfârșit.

Cu drag, 

#povesticusuflet

Credit foto: pinterest

Cel mai frumos cadou de ziua copilului

Azi e 1 iunie - Ziua tuturor copiilor. Așa mi-a spus mama și mi-a dat un cadou. 

Am desfăcut cadoul în grabă, am rupt hârtia albastră și am găsit o cutie. În cutie era un ceas de perete.

La ce îmi trebuie mie un ceas de perete? M-am întrebat. Nu știu să citesc ceasul. Mie îmi plac excavatoarele. Aș primi cu drag o mașinuță cu telecomandă nouă. Aș putea să mă joc chiar și cu un elicopter.

Dar Un ceas? Ce să fac cu el? Sunt supărat.

Am refuzat să mănânc și să mă joc. M-am dus în camera mea. Jucăriile mă așteptau pe covor. Excavatorul primit de Crăciun și trenulețul primit de ziua mea sunt și ele în grămada de jucării. Nu vreau să mă joc cu ele acum. Sunt supărat. Însă când mama a venit la mine, am îmbrățișat-o. N-am putut să stau mult timp supărat.

- Hai la masă, ti-am pregătit micul dejun preferat, mi-a spus mama.

- Paste? Am întrebat-o.

- Nu, pâine prăjită cu unt și cu miere.

-Gustos! Miam! Și ce frumos ai aranjat masa, mami! E sărbătoare?

-Da, pui mic! E sărbătoarea copiilor. Așa mi-a răspuns mama.

-Am decis că îmi plac sărbătorile.

După micul dejun, mama nu s-a dus la serviciu, cum făcea în fiecare dimineață.

- Te joci cu mine? Hai, joacă-te cu mine, mami!

- Sigur! Cu ce vrei să ne jucăm?

-Cu mașinuțele. Tu te joci cu mașina galbenă iar eu cu cea albastră. Vrum, vrum, urmărește-mă. Nu mă poți prinde!

- Te-am ajuns, îmi spune mama după ce transformă mașinuța într-un avion. Mașinile nu zboară mami, i-am spus eu.

- Cum să nu zboare, îmi răspunde mama în timp ce făcea mișcări caraghioase cu mașinuța prin aer.

Apoi, am ascultat muzică și am dansat. Ca o maimuța. Așa mi s-a părut. Ne-am tot rotit și am făcut mișcări cu nume caraghioase.

Cha Cha

Salsa

Hulacaciaca

Aceasta mișcare din urmă, am inventat-o eu.

Nu știu când am văzut-o pe mama dansând ultima dată. Acum am dansat până n-am mai putut și ne-am trântit pe covor.

Pe covor...ne-am îmbrățișat și ne-am îmbrățișat și ne-am tot îmbrățișat.

Și ne-am jucat de-a clătita umplută cu iubire. Și cu pupici și cu gâdilici.

Apoi, am ajutat-o pe mama să pregătească masa. Nu chiar am ajutat-o. Am așezat furculițele, am pus chiar și șervețele în formă de... maimuță.

După masă, am mers în parc. Mama s-a dat și ea în leagăn. Am jucat leapșa și am adunat pietricele pentru colecția mea.

Seara a venit repede, mama a stat cu mine. Am citit și am colorat. Nu prea are mami talent la desen. Nu i-am spus, shhhh!!!! Nu-i spune nici tu, însă am râs atunci când a desenat un copac cu picioare și cu mâini.

- Pui mic. Ti-a plăcut cadoul pe care l-ai primit azi dimineață? Mă întreabă mama dintr-odată.

- Nu știu, mami. Eu nu știu să citesc ceasul.

- Adu-l puțin, te rog.

Îi dau ceasul mamei. Dintr-o dată începe să-l coloreze. Ce face oare?

- Uite, îmi spune, dimineața, de la 8 la 8,30, am mâncat pâine cu unt și cu miere.

 Și colorează o fășie roșie pe ceas.

Aici, ne-am jucat cu mașinuțele. Și colorează altă linie, mai groasă, cu portocaliu.

De la 11 la 12, am dansat și la sfârșit am pregătit masa.

- Ce bune au fost pastele! I-am spus în timp ce mama colora altă linie cu galben.

În parc am stat aproape o oră. Uite, îmi spune, și colorează pe ceas cu verde.

Cu albastru a colorat o linie nouă. Aici am desenat un copac cu picioare și cu mâini. Știu ca n-am talent prea mare la desen.

Acum este ora de culcare, îmi spunea ea și face o dungă Indigo. Nu știam cum arată indigo și ce nume haios are această culoare.

După ce a desenat și ultima linie cu violet,  mi-a spus că în acest timp ar trebui să dorm. Mi-am dat seama ce a făcut mama și mi-a părut rău ca m-am gândit că nu are talent la desen.

- E cel mai frumos curcubeu, mami! Și am îmbrățișat-o.

A doua zi am merg la grădiniță.  Toți copii povesteau ce-au primit în dar de ziua copilului. Îi ascultam în timp ce mă jucam cu mașinuța mea preferată.

Luis a primit o mașinuță, Eric a primit un lego, Vlăduț a primit un trenuleț iar fetele au primit păpuși sau jocuri de construcție.

Când a venit rândul meu, le-am povestit că eu am primit cel mai frumos cadou de ziua copilului....

timp cu mami.

Doamna educatoare ne-a ajutat să facem câte o felicitare pentru mama de mulțumire.

Eu i-am desenat un ceas, în culorile curcubeului.

Cu drag,
#povesticusuflet

Credit foto: pinterest

Nu vreau să dorm

Seara a venit parcă prea repede...

Îmbrăcarea în pijamale și la culcare.

Te rog sa duci în baie hainele murdare!

Îi spune mama lui Matei

Dar Matei nu vrea să se dezbrace

De bluza cu mașini care îi place.

Nu vreau să mă dezbrac și să mă bag în pat

M-am îmbrăcat cu bluza azi de dimineață

Vreau să o port toată săptămâna,

Cum să mă schimb de bluza mea cea dragă și bună?

Dar mama n-aude ce-i răspunde,

Matei se suie-n pat și se ascunde

Cu plapuma se învelește bine

Și-ncepe să numere în gând buline.

Toată casa doarme acum.

Peste tot, prin cameră e întuneric

Matei, se foiește-n stânga, se foiește-n dreapta

Nu poate să adoarmă nicidecum.

Dezvelește un picior, apoi pe amândouă

Se ghemuiește și ridica mâinile

Stă în genunchi, în fund, pe-o parte,
Se gândește chiar să răsfoiască o carte.

Îl mănâncă pielea fără încetare

Nu i s-a mai întâmplat

Niciodată acest lucru

Înainte de culcare.

Mamaaaaaaaaa,  nu pot să dorm

Se hotărăște-ntr-un târziu să ceară ajutor

Și mama vine-ncet

La Matei în dormitor.

Îl vede cu ce e îmbrăcat, dar n-are glas să-l certe

Așa că-l dezbracă de bluza cu mașini

Îi pune pijamaua verde cu pisici

Și Matei adoarme visând licurici.

De dimineață, se trezește odihnit

Se întinde și-și spune: Ce bine am dormit!

Apoi se duce drept în baie, la coșul cu rufe murdare

Scotocește și zâmbește când își vede bluza preferata.

Cu ce mă îmbrac eu oare azi?

Desigur! Cu bluza mea cea dragă, cu mașini!

Ah, bluza mea cea dragă și bună

Ce dor mi-a fost de tine aseară, 

Nu-i mai las să ne despartă niciodată

Deseară dormim împreuna.

Cu drag,

#poveșticusuflet

Sursa foto: Pinterest

Quiet - Susan Cain

Puterea introvertitilor intr-o lume asurzitoare

Linisteee! am auzit de multe ori această poruncă în copilărie. Nu am realizat până să citesc cartea scrisă de Susan Cain ce putere are tăcerea și cum trebuie folosită.

Acum, ca părinte am provocări similare cu cele ale părinților mei și am încercat să înțeleg mai bine nevoile copiilor mei introvertiți.

Cum reacționează un copil introvertit:
Este timid și îi este teamă de dezaprobare sau de umilire socială.
Preferă medii care nu îl stimulează în mod excesiv.
Poate fi un lider bun, având capacitatea de a asculta.
Este vigilent și sesizează nuanțele.
Este reactiv și se simte vinovat atunci când greșește.
Este empatic, implicat și cooperant.

Ce trebuie să facă un părinte al cărui copil este introvertit?
Să îi respecte individualitatea.
Să reacționeze blând și ferm în privința solicitărilor, fără a deveni aspru sau ostil.
Să îi cultive curiozitatea.

Quiet este o carte minunată care m-a ajutat să mă cunosc mai bine, să-mi înțeleg reacțiile și poate cel mai important, să nu repet greșelile părinților mei.

Cum sa-ti reinventezi viata - Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko

Pentru a ne dezvolta armonios trebuie să ne îndeplinim mai întâi nevoile de bază: siguranță, stabilirea unor legături sănătoase cu ceilalți, autonomie, stimă de sine, exprimare de sine dar și să avem limite realiste. Când una sau mai multe dintre aceste nevoi nu sunt îndeplinite, dezvoltăm mecanisme de apărare - capcane pentu supraviețuire.

Așa ajungem să recreăm acele situații din copilărie care ne-au făcut cel mai rău, mult timp după ce am devenit aduți și nu reușim să scăpăm de ele prea ușor.

Până să citesc acestă carte nu-mi dădeam seama de capcana standardelor nerealiste care îmi afecta modul cum îmi gestionam timpul. Nu știu când mi-am oferit liberatea de a mă distra, de a mă relaxa în ultimul timp. Îmi petreceam mai tot timpul muncind și fiind tot timpul în concurență cu mine, făcând acele lucruri care ”trebuie” făcute.

Cum sa-ti reinventezi viata are o mulțime de exemple și un ghid complet despre cum se pot schimba aceste capcane mentale. Pe mine m-a ajutat să-mi dau seama de importanța satisfacerii nevoilor mai profunde prima dată. M-a ajutat să cuantific timpul pe care îl dedic menținerii standardelor și cum să-mi schimb programul pentru a crea o viziune personală a vieții mele...și să am mai mult timp pentru activitățile care îmi aduc bucurie.