Dacă las pisica să intre în casă

Dacă las pisica să intre în casă

S-ar putea să se urce pe masă.

Dacă se urcă pe masă,

S-ar putea să-și bage în castron micul botic

și să bea lăptic.

Dacă pisica va bea lăptic, s-ar putea să i se facă repede somnic.

Dacă-i va fi somnic, se va urca în pat,

se va urca pe perna moale

Și va adormi repede, fără ca nimeni să-i dea târcoale.

Când se va trezi, se va întinde ușurel

și-și va ascuți gheruțele de patul de lemn.

Apoi, va vrea să se joace cu fața de masă,

Și tot ce-i pe masă va răsturna prin casă.

Apoi, în ciucurii de la perdea se va agăța

și va rămâne așa, până va ajunge mama.

Văzând pisica pe perdea,

mama o va lua în brațe,

o va mângâia și o va lăsa ușor pe podea.

De-atâta stat în casă,

urcat pe masă,

dormit în pat și cocoțat pe perdea,

pisica va dori să scape de belea

și să iasă afară.

Mama se va uită apoi, cu ochii ei mari, la mine,

Pe masă, pe pat, prin casă

Totul este împrăștiat

Eu sunt nevinovat.

Și nu pot să nu mă-ntreb dacă mama mă lasă

data viitoare, să mai las pisica să intre în casă?

cu drag,
#poveșticusuflet

Sursă foto: Pinterest

Mama te-a ținut în brațe

2000 de grame. 

Atât a avut Ana când s-a născut. Era atât de mică și delicată, ca o zână din povești.

 Nu a avut putere să scâncească în prima ei zi.

 Nici în zilele care au urmat.

 Dormea aproape toată ziua.  Din când în când se trezea, mânca și adormea la loc. De multe ori, mama o hrănea în somn. 

Zilele treceau la fel, una după cealaltă. Iar brațele mamei erau locul unde Ana dormea cel mai bine.

Într-o zi, când avea aproape o lună, atunci când mama a lăsat-o în pătuț, Ana a scos primul strigăt.

Primul ei strigăt pentru viață.

Mama a luat-o în brațe și i-a povestit cu blândețe cum a ales fiecare lucru din pătuțul ei: păturica să fie moale și călduroasă,

pernuța și prima jucărie să fie plăcute la atingere și frumos colorate.

In altă zi, la băița de seara, Ana dă din piciorușe agitată și începe să plângă. Mama a luat-o în brațe și i-a vorbit despre apă. Ana se liniștește și se bucură să se joace în apă.

Când mama vrea să o îmbrace, Ana plânge din nou. Mama o ia în brațe, apoi îi masează cu blândețe mânuțele, piciorușele și-i povestește cum a ales cu drag fiecare hăinuță. Ce frumoase sunt culorile și... Ana adoarme imediat.

Timpul trece repede.  

Ana crește și se face din ce în ce mai puternică, la fel și vocea sa. Acum îi place să scoată o mulțime de sunete. 

Mamamamama

Apaapapapapap

Bum bum bummmmmm

Ce distractiv i se pare, de unde vin aceste sunete? Mama îi zâmbește și se bucură de fiecare.

De câteva zile, Ana merge de-a bușilea. 

Dintr-o dată, se lovește de ceva și începe din nou să plângă. Mama o ia în brațe și îi povestește despre lucrurile din camera ei. Cum se numesc și la ce folosesc.  

Mama îi punea muzica de când s-a născut. 

Însă astăzi Ana aude, parcă pentru prima dată, acordurile pianului și este atentă.

Ce se întâmplă?  Întoarce capul spre sunete și zâmbește. Muzica liniștitoare o ajută să se simtă în siguranță.

Mama îi citea Anei povești în fiecare seară. În seara aceasta, Ana i-a zâmbit iepurașului din poveste și a întins mânuța spre el.

Acum că stă în funduleț, jucăriile ei preferate sunt o minge de pluș și o cutie de lemn. Ce distractiv e!

La masă, Ana descoperă gusturi noi. Perele și piersicile sunt preferatele ei.

Treptat, se ridică în picioare. Ce imagine minunată! Mama o ia în brațe și îi vorbește despre fiecare pas important pe care l-a făcut până acum:

Cum a descoperit lucrurile din pătuțul ei

Cum s-a împrietenit cu apa

Cum a mers de-a-bușilea

Cum a stat în scăunel

Cum a construit primul castel de cuburi

Și multe alte lucruri minunate pe care le-a descoperit... odată cu descoperirea vocii sale.

Toate aceste activități sunt o mare realizare pentru Ana. Au fost multe schimbări în viața ei, singurul lucru care nu s-a schimbat a fost îmbrățișarea mamei care a însoțit-o în fiecare aventură.

O mulțime de alte aventuri, poate și mai distractive o așteaptă: în grădină cu pisica, primii pași...

Oricât de multe lucruri va avea de descoperit, se va putea întoarce oricând în brațele mamei sale.

cu drag,
#poveșticusuflet

Foto: Tudor Juravlea

Fiecare iepuraș merită o poveste

    Codiță era cel mai curajos iepuraș. Era cel mai iute. Era cel mai bun la găsit fructe în Pădurea fără Sfârșit. Iar după o zi plină de aventuri, cel mai mult îi plăcea să asculte poveștile spuse de bunicul său. 
De la un timp, ceva s-a schimbat, Codiță era tare trist deoarece bunicul nu îi mai spunea povești.

- Pufuleț, Bunicul Mustăcilă nu a vrut să-mi spună o poveste nici aseară.

Deși era doar un iepuraș de pluș, Pufuleț asculta cu atenție.

- Bunicul Mustăcilă nu doar că îmi spunea povești, ci este cel mai fain dintre toți iepurii pe care îi cunosc eu din Pădurea Fără Sfârșit. Spuse Codiță a doua zi în fața colegilor de grădiniță.

Ne plimbăm prin pădure după alune gustoase. Eu le găsesc pe cele mai bune.

Ne jucăm de-a v-ați ascunselea.  Bunicul nu prea se pricepe. Pentru că are urechile lungi, când este rândul meu, îl găsesc repede.

Ne întrecem cine ajunge primul la râu. Tot eu ajung primul.

Și-n timp ce facem toate astea, bunicul îmi spune alte povești. De la un timp însă... nu mai are timp de mine. Spuse Codiță și își coborî urechiușele.

Ceilalți iepurași aplaudară prezentarea lui Codiță. El se așeză trist pe buturuga lui.

Bunicul Mustăcilă chiar nu avea să-i mai spună vreodată o poveste?

Seară, Codiță l-a așteptat cu nerăbdare pe bunicul Mustăcilă să își pună ochelarii pe nas, să se așeze confortabil pe buturugă și să îi spună o poveste despre stele.

- ”Nu acum Codiță” Este tot ce mi-a spus bunicul.

Cu lacrimi în ochi, inima lui Codiță bătea cu putere și nu se putea gândi decât dacă bunicul îi va mai spune vreodată povești. S-a uitat spre stele și și-a pus o dorință.

A doua zi de dimineață, Codiță se trezi cu gândul că trebuie să facă ceva. S-a spălat pe ochișori si pe urechiuse, și-a netezit blănița moale și, cu iepurașul de pluș în mână, l-a întrebat pe bunicul Mustăcilă:

- Bunicule, îmi spui cea mai frumoasă poveste cu ghinde? 

Bunicul pare că iar nu aude, Pufuleț, spuse Codiță și strânse iepurașul tare în brațe. Ce putem face? Să ne jucăm prin frunze... nu prea îmi vine, spuse Codiță și se așeză lângă o tufă, cu urechile coborâte.

La prânz, Codiță îl întrebă iar pe bunicul său:

- Bunicule, îmi spui o poveste despre o grădină mare de salată?

- Un vântul puternic s-a pornit și mi-am acoperit urechile. M-am ghemuit... începu bunicul Mustăcilă să povestească.

-  Pufuleț, ce tot spune acolo bunicul? Spune aiureli! Asta spune. Hai mai bine să căutăm o grădină mare de salată... dar cum s-o găsim, fără bunicul?

Seara la culcare, Codiță îl rugă iar pe bunicul să îi spună o poveste, de data această una scurtă, cu un iepuraș căruia îi e frică de întuneric.

Nimic.

- Pufuleț, ajută-mă! strigă Codiță cu putere și puse mâinile la urechiușe.

Ce idee bună mi-ai dat Pufuleț! Mulțumesc! O să-i scriu o scrisoare. Îi spuse Codiță prietenului său de pluș.

Dis de dimineață, căută un bețișor de lemn și se apucă de scris.

Pădurea fără Sfârșit

”Dragă bunicule Mustăcilă,

Îți mulțumesc pentru toate poveștile pe care mi le-ai spus. Pentru toate poveștile despre stele căzătoare, râuri magice și păduri fermecate.

De la un timp însă, nu îmi mai spui povești. Ai patit ceva la urechiușe? Poți să le ridici și să le cobori?

Mami îmi spune că trebuie să mă spăl bine în urechi la fiecare băiță. Promiți să faci la fel?

Ai grijă de tine!

Te îmbrățișez cu drag,

Codiță

P.S. Îmi e dor de bunicul așa cum era, cu poveștile lui vesele în fiecare seară înainte de culcare, în drum spre grădi și când ne jucam prin pădure.

Mulțumit, lăsă bețișorul pe jos.

- Pufuleț, unde ai dispărut? Unde ești, unde te-ai ascuns? A... uite unde erai! Cu bunicul... spuse Codiță și se ascunde după copacul bătrân.  Vorbești cu bunicul... 
Codița ciuli urechile și a auzit ce-i spunea bunicul Mustăcilă lui Pufuleț. Nu i-a venit să creadă ce aude.

”Codiță îmi tot cere să-i spun povești. Urechile mele au îmbătrânit și o mulțime de albine parcă zumzăie în fiecare zi lângă mine. Cu greu pot să mai aud. Nu vreau să-l dezamăgesc pe Codiță. Știe toate poveștile pe care i le-am spus. Ține minte toate detaliile. Este un iepuraș bun, isteț și iubitor. Cum să-i spun poveștile preferate când eu nu mai aud așa de bine...

Hai mai bine să-l căutăm pe Codiță, cred că îi este dor de tine și va începe să te caute când își va da seama că lipsești.”

Am fugit iute până la mama și i-am spus tot ce-am auzit.

- Ai fost curajos că mi-ai spus. Când ai grijă de cei dragi, le arăți că-i iubești. Mi-a spus mama.

Bunicul Mustacilă a fost a doua zi cu mama și cu mine la doctor. De îndată că am pășit în scorbura fermecată a doctorului Morcovici, n-am mai putut scoate niciun sunet. Pe un perete, doctorul Morcovici avea un dulap plin cu cele mai grozave scoici. Erau de toate mărimile și culorile. 

- Se pare că urechile lungi ale bunicului tău au cam obosit. Mi-a spus doctorul Morcovici. 

Bunicul a primit două scoici. Cu ele la urechiușe, bunicul putea să audă mult mai bine.

Seara, îl strâng pe Pufuleț în brațe și înainte de a adormi îi spun eu o poveste: 

A fost odată ca niciodată un iepuraș căruia îi plăceau poveștile. El aduna toate scoicile care-i ieșeau în cale și depozita în ele fiecare poveste pe care o auzea. 
De fiecare dată, când un iepuraș era trist, lua o scoică din dulap și îi trimitea, prin vis, cea mai potrivită poveste care să-l înveselească. 

Fiecare iepuraș merită o poveste!

Cu drag,

#poveșticusuflet

Iubeste si fii iubit (Aproape) totul despre relatia de cuplu - Domnica Petrovai

Nu suntem obișnuiți să cerem ajutorul. Nu face parte din cultura noastră.  Să recunoaștem că avem probleme uneori este tât de greu greu, chiar ne este rușine și frică să ieșim de sub masca perfecțiunii sub care ne ascundem.
În toate relațiile în care m-am implicat am avut aceeași teamă - de abandon. Am suferit, am intrat in panică, am plâns, m-am simțit neiubită, nedemnă de iubire.
Cartea scrisă de Domnica Petrovai mi-a oferit ocazia să-mi pun întrebări clarificatoare despre mine și despre așteptările mele în relațiile de familie, de cuplu, de prietenie. Și să vindec.
Iar dacă aș avea ocazia să fiu față în fața cu ”eu” de acum 15 ani i-aș spune să se prețuiască mai mult.  Să aibă grijă mai mult de pasiunile sale, de ce o face fericită.
Ce aleg să fac în plus acum este să învăț ce spune teama mea despre mine și să observ cum eu sunt de fapt cea care o întreține. Mai mult, încerc să regândesc alegerile pe care le fac ținând cont de următorul fapt: Fericirea și mai ales, sensul vieții noastre, depind de lucruri pe care doar noi le putem face și pe care trebuie să le facem pentru noi.

Sper să vă fie de folos experiența Domnicăi expusă în această carte și să vă oferiți timp să vă iertați, să vă acceptați fricile si să vă reclădiți viața, așa cum vă doriți.

 Cu drag,

#poveșticusuflet

Inspirație pentru o intreagă generație

Sofia este o elevă de liceu de 16 ani. Este fondatoarea și președintele primei și singurei organizații de egalitate de gen pentru adolescenți din România. Avea 9 ani când a observat diferențele din jurul ei și a scris Organizației Națiunilor Unite, cu sprijinul căreia a fondat Girl Up România.

Am aflat despre Sofia căutând articole despre adolescenți de vârsta copiilor mei și am ajuns sa o admir pentru puterea sa de a rosti cuvinte ca un ecou pentru generația ei.

Sofia este un model de inspirație pentru generația copiilor mei și unul dintre cei mai tineri speakeri TEDxBucharest din 2019.

Sper să te inspire și pe tine povestea ei și să descoperi aventura Girl Up România descrisă în articolul ”Frica era aici și înainte” pe care îl găsești pe dor.ro.

 Cu drag,

#poveșticusuflet 

Cum să oprești timpul - Matt Haig

De abia așteptam să mă fac mare, să cresc, să fiu pe cont propriu, să fac timpul să zboare. Să fac o mulțime de lucruri pe care, copil fiind, nu aveam voie să le fac. Cum ar fi să iau propriile decizii importante. După ce am crescut, mi-am dat seama că nu vreau să mă grăbesc, dimpotrivă.
Tom Hazard, personajul principal din Cum să oprești timpul, vrea și el să controleze ritmul zilelor care trec. Obiectele sau cuvintele din viața lui adăpostesc fantome care-l copleșesc. De abia după mulți ani Tom învață să lucreze cu aceste fantome care nu-l lăsau să trăiască și, odată ce reușește să le înțeleagă, viața lui se schimbă.

Cum putem să oprim timpul și mai ales ce se întâmplă când încetăm să ne mai facem griji sunt doar câteva dintre lucrurile faine pe care le-am descoperit citind cartea lui Matt Haig. Povestea lui Tom poate să te aducă cu picioarele pe pământ și astfel să te bucuri mai mult de prezent.

Cu drag,
#poveșticusuflet 

Un băiat numit Crăciun - Matt Haig

”O imposibilitate este o posibilitate pe care nu ai înțeles-o.”

Matt Haig spune adevărata poveste a lui Moș Crăciun. Demonstrează că există magie pe lume și că, cu ajutorul ei, putem să realizăm lucruri care par imposibile.

Nu mi-am pus niciodată întrebări legate de copilăria lui Moș Crăciun care a fost și el mic odată, până de curând. Ce temeri, ce bucurii și mai ales ce jucării a avut, sunt doar câteva dintre lucrurile interesante pe care le-am aflat când am citit împreună cu copiii mei această carte.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că am descoperit secretul lui Moș Crăciun, cum a reușit să nu mai îmbătrânească!

Sper că v-am făcut curioși să aflați și voi povestea unui băiat numit Crăciun.


Cu drag,
#poveșticusuflet 

Nesupusele

Oamenii mari nu suportă întrebările, ocolesc răspunsurile și în special copiii care pun prea multe întrebări. Diana Dragomir este Fetita care punea prea multe întrebări și care ajuns să caute singură răspunsuri pentru a duce pasiunea ei de explorare a stelelor la alt nivel.
Am citit Nesupusele, o carte De basm, cu emoție și curiozitate și m-am ales cu o mulțime de întrebări despre puterea unor femei de a schimba lumea în mai bine. Nesupusele este o carte despre viitor, despre idealuri, despre inovație și putere la feminin.

Descoperă și alte povești ale unor femei care au avut puterea să schimbe în mai bine lumea în care au trăit.


Cu drag,
#poveșticusuflet 

O carte de Adina Rosetti, Cristina Andone, Iulia Iordan, Laura Grunberg, Victoria Patrascu.

Acolo unde cântă racii - Delia Owens

După ce termin o carte, am obiceiul să recitesc prima pagină. Este felul prin care încerc să prelungesc lectura.

”Balta nu e o mocirlă. Balta este un spațiu al luminii, unde iarba creste din apă, iar apa curge către cer. ” Recitesc cum începe cartea scrisă de Delia Owens și am sentimentul ca mi s-a încredințat o taină.  Kya era cea mai mică dintre cei cinci frați ai săi și singura care vă rămâne în Baltă până la sfârșit.
Cum arată singurătatea, cum se pierde și se oferă încrederea în alți oameni sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le-am descoperit citind povestea Kyei.

Lumea bălții în care a trăit Kya îmi aduce aminte de copilăria petrecută pe malurile Dunării. Îmi aduce aminte că orice s-ar întâmpla, pot oricând să mă întorc acasă și să îmi recapăt liniștea. Orașul în care m-am născut va fi tot timpul acolo pentru mine la fel cum Balta a protejat-o pe Kya până la sfârșit.

cu drag,

#poveșticusuflet 

Drumul către libertate - Yeonmi Park

Îmi place să cunosc oameni extraordinari, cu tărie de caracter și de la care am ceva de învățat, fie și doar prin intermediul poveștilor. Așa am cunoscut-o pe Yeonmi Park. 

”Drumul către libertate” spune povestea unei fete care a plecat din Coreea de Nord, cu speranța de a o regăsi pe sora ei plecată cu ceva vreme înaintea ei, dar și cu speranța de a duce o viață mai bună, dincolo de granițele unei țări în care, în cartierele mărginașe,  curentul electric venea o dată la câteva luni.

”În vremurile bune, o familie avea la masă orez, kimchi, niște fasole și supă de alge. Însă toate acestea erau prea scumpe în vremurile de restriște.” Uneori nici nu mai mânca și adesea avea la masă doar un terci subțire de grâu sau de orz. Însă faptul că nu avea ce mânca nu este nici pe departe cel mai rău lucru ce se putea întâmpla în Coreea de Nord.

Yeonmi este una dintre eroinele pe care le admir. Nu cred că aș putea supraviețui încercărilor dureroase pe care Yeonmi le-a depășit de-a lungul anilor, însă curajul ei de a-și spunea povestea, face ca tot prin ce a trecut să nu fi fost în zadar. 

Dimpotrivă, lupta ei pentru libertate a inspirat o mulțime de femei, inclusiv pe mine, să îți asume riscuri.

Sper să te inspire și pe tine povestea lui Yeonmi.

cu drag,

#poveșticusuflet 

Grădina uitată - KATE MORTON

Cine vede o zâna își vede toate dorințele îndeplinite. Așa spune Kate Morton în Grădina uitată. Însă nu toate dorințele se îndeplinesc, sau cel puțin nu fără suferință.

Kate Morton reușește în acest roman să răspundă atât de bine la întrebarea: de ce avem nevoie de povești? Eliza, una dintre eroine, încearcă prin intermediul poveștilor să dea un sens evenimentelor care îi marchează viața. Ea inventează basme care îi vor spune povestea mai departe și vor ajuta la înțelegerea secretelor ascunse în Grădina uitată. 

Trecutul poate fi reconstituit cu ajutorul basmelor din copilărie.

Am rămas cu o liniște profundă după ce am citit această carte dar și cu nevoia de a mă împăca cu trecutul pe care nu l-am putut controla. Grădina uitată este un loc în care să îți liniștești sufletul, dar și să visezi la fericire. Sper să-ți placă!

Cu drag,

#poveșticusuflet 

Lupita - O poveste despre curaj

Lupita era cel mai mic pui de lup din Pădurea Fără Sfârșit. Pe cât de mică era, pe atât de mare îi era nerăbdarea când pornea în căutare de noi aventuri. Cel mai mult Lupita își dorea să nu mai fie un lup mic.

Cea mai mare descoperire a fost o scorbură adâncă, la rădăcinile unui copac bătrân. Păși cu grijă și cu urechile ciulite. Înăuntru mirosea a mușchi proaspăt și era liniște. Obișnuia să vină aici ori de câte ori îi era dor de mama ei care plecase în Pădurea Veșniciei. Nimeni și nimic nu părea să îi tulbure liniștea. Într-o zi însă, pământul a început să se cutremure. Zgomote puternice străbăteau pădurea și pentru prima dată, Lupitei i-a fost frică. A fugit cât a putut de repede, printre copacii doborâți, spre vizuina unde tatăl său o aștepta.

Vizuina era căptușită cu frunze uscate și cu mușchi și era cald înauntru. Odată cu Lupită intră în scorbură un vânt rece.  Tatăl Lup nu avea vești bune:

- Lupita, unde ai fost? Pădurea Fără Sfârșit este din ce în ce mai periculoasă. Nu e timp de pierdut. Trebuie să pornim spre Pădurea Întunecată unde locuiește Bunicul Lup să-i cerem sfatul, îi spuse tatăl său.

Lupita asculta cu atenție. Ar fi dorit să înfrunte pericolele pădurii, oricare ar fi acelea, nu să fugă de ele.

- Dar tată, nu putem pleca. Nu vreau să mergem la Bunicul Lup. Aici e casa noastră, prietenii și toate amintirile...

Pornind spre Pădurea Întunecată, Lupita făcea pași mici și se tot uita în urmă. Dorea să mai privească locurile dragi, unde s-a jucat, a alergat, se simțea liberă. De ce era Pădurea în pericol și de ce trebuia să meargă în căutarea unui Lup Bătrân să-i ceară sfatul?

Spre amiază au ajuns în Pădurea Întunecată unde lumina pătrundea cu greu printre ramurile copacilor. Privind în jur, Lupita se retrase în spatele tatălui său. Copacii păreau foarte mari. Lupita se făcea din ce în ce mai mică.

Un lup bătrân, cu privirea ageră ca un sloi de gheață, ieși din vizuina din stâncă.

- Bunicul Lup, îi spuse tatăl Lupitei, Pădurea Fără Sfârșit este în pericol. Te rog să ai grijă de Lupita până mă întorc.

- Stai, nu așa ne-am înțeles. Nu mă poți lăsa aici. Tată! Strigă Lupita în urma tatălui său.

Rămasă singură, față în față cu un lup cât un munte de mare, cu blana zburlită îl urmă pe bunicul în vizuină. Burtica începu să o doară, dar nu de foame. Se așeză într-un colț. De ce a plecat tatăl său fără ea? Și ce se va întâmpla cu Pădurea Fără Sfârșit? Cu amintirile despre mama?

Se hotărî să fugă. Pe furiș. Și să-i arate tatălui său că nu mai este mică. Că nu îi este frică. Că și un lup mic poate să apere pădurea.

Se strecură afară din vizuină și o luă la fugă. Simțea vântul cum trece peste blănița ei și a tot fugit până când se opri brusc. Își simți lăbuțele ude. Lupita nu știa să înoate și se temea să nu cadă în apă.

- Auuuuuuu! Curaj, Lupita! Își spuse. Trase aer adânc în piept, păși cu grijă pe pietre și când să ajungă pe malul celălalt al râului, alunecă și căzu.

- Auuuuuu, asta îmi mai trebuia, să mi se ude blănița.

Se scutură cu putere și se rostogoli în iarbă să se usuce, când dădu nas în nas cu un pui de arici. Ariciul se făcu ghem și se rostogoli și el.

Lupita se dezmetici repede și-l ajunse din urmă.

- Stai, nu îți fac nimic. Am nevoie de ajutor! Te rog. Îi spuse Lupita.

Ariciul își ridică țepii mici pe spinare și o întrebă pe Lupita:

- Cine ești și ce vrei? Să știi că nu îmi e frică de tine.

- Sunt Lupita și vreau să salvez Pădurea Fără Sfârșit, care e în pericol. Dar m-am pierdut. Nu-ți fac nimic, doar că nu știu încotro să o apuc.

- Se face noapte în curând, vino după mine. Îi spuse ariciul cel mic dar curajos.

- Mulțumesc, îi răspunse Lupita și îl urmă.

Ariciul intră într-o scorbura mică. Frații săi se făcură ghem într-un colț. Tatăl arici își ridică țepii pe spinare când văzu puiul de lup lângă vizuina lor. Lupita rămase afară singură. Flămândă, tristă, se ghemui lângă vizuina aricilor. Pământul i se părea atât de tare și de rece și îi era așa de dor de tatăl său, de mama, chiar și de bunicul. Cum o să mai ajungă acasă?

- Ai tăi cred că sunt tare îngrijorați. Spuse micul arici apropiindu-se de Lupita.

- Ce înseamnă să fii îngrijorat? Mi se strânge burtica, dar nu foame. Ce-o fi zis bunicul că am plecat și nu i-am spus nimic. Și tata, cred că va fi tare supărat când o să afle. N-ar fi trebuit să plec, acum știu. Să fii curajos nu înseamnă să te arunci în fața pericolelor, ci trebuie întâi să te gândești înainte. O să ajung înapoi la bunicul? Și cu toate aceste gânduri, Lupita adormi.

De dimineață, îi mulțumi micului arici pentru grijă și porni spre Pădurea Întunecată. Era hotărâtă să-i ceară ajutorul Bunicul Lup. La o răscruce, inima începu să-i bată cu putere. Părul i se ridică pe spinare.  M-am pierdut.

- Curaj, Lupita! Își spuse și închise ochii. Când îi deschise, ariciul cel mic era lângă ea.

- Ai încredere în tine! Pe aici. Îi spuse ariciul și îi arătă drumul.

- Mulțumesc, prietene! Îi răspunse Lupita și o luă la fugă.

Găsi repede râul pe care îl traversase cu o zi înainte. A sărit pe pietrele ude, cu grijă de data aceasta, și a ajuns în siguranță pe malul celălalt. Apoi a fugit repede, repede ca vântul care îi mângâia blănița roșcată. Când credea că aproape a ajuns, a fost cât pe ce să se prăbușească. S-a oprit cu greu în vârful unei stânci din care, bucăți mici de pietre se desprindeau și se rostogoleau în vale.

Uff, răsuflă Lupita ușurată. Privind în depărtare văzu copacii căzuți din Pădurea Fără Sfârșit. Văzu stânci mișcătoare, nori de praf. Oameni. Înțelese de ce o aduse tatăl său în Pădurea Întunecată și se gândi ce ar putea face ea să salveze pădurea?

Trebuie să-l găsesc repede pe bunicul.

Auuuuuu, bunicuuuuu

Lupita fugea cât putea de tare.  Ajunsă în dreptul vizuinii bunicului se opri. Să intru, să nu intru. Nu e timp de pierdut.

- Bunicule, vino cu mine. Trebuie să salvăm Pădurea fără Sfârșit.

- Lupita, unde ai fost? Pădurea a fost tot timpul în pericol, dar niciodată ca acum, când mii de copaci sunt dărâmați în fiecare zi de către oameni. Goluri mari rămân în inima pădurii și trebuie să fugim. La fel s-a întâmplat și acum ceva timp, când mama ta a fost prinsă sub trunchiul unui copac căzut, îi povesti bunicul Lupitei.

Ajunși pe stânca înaltă, Bunicul privi în depărtare și scoase cel mai puternic urlet.

- Auuuuu;

Lupita îl privi cu admirație. Bunicul Lup chiar era puternic.

- Auuuuu, strigă și Lupita cu putere.

Auuuuu se auzi de departe;

Auuuuu se auzi de și mai departe;

Auuuuu răsună în toată pădurea.

După câteva clipe de liniște, pădurea se cutremură din nou, dar de data aceasta nu era din cauza căderii copacilor. Auzind glasul lupilor, oamenii au încetat să mai taie copacii.

Bucuroasă, Lupita sări în sus de bucurie pe spinarea bunicului.

- Am reușit, bunicule! Am reușit!

- Așa este, ai reușit. Pădurea fără Sfârșit este acum în siguranță. Niciun copac n-a mai căzut de-atunci în Pădurea Fără Sfârșit.

Seara, Lupita a adormit cu gândul că a mai crescut puțin și că este puternică, că a învățat să-și asculte instinctele și că oricât de mic ești, poți să faci lucruri mari.

Cu drag,
#poveșticusuflet 

Sursa foto: Pinterest

Cum știi că te iubesc - O iubire mare pentru un arici mic

Toamna era pe sfârșite iar familia Aricel se pregătea de hibernare. 

Gâdililă era ariciul cel mai mic din familie. În timp ce frățiorii săi îi puneau multe întrebări despre iarnă tatălui arici, Gâdililă nu întreba nimic. Tot ce își dorea era să privească cerul albastru cât mai mult timp.

Tatăl Aricel a pregătit de ceva vreme stratul gros de frunze în care vor dormi peste iarnă. Privindu-l pe Gâdililă cum privea cerul, se întrebă dacă fiul său cel mic era pregătit pentru iarna ce va veni.

Și într-o zi, când pe cer începeau să se adune nori cenușii, tatăl arici își întreabă ariciul cel mic:

  

- Gâdililă, cum știi tu că te iubesc?

- Nu mai sunt un arici mic, tata. Știu că vine iarna, îi răspunse Gâdililă tatălui său, însă, ghicindu-i gândurile și pentru ca i-a plăcut întrebarea, s-a gândit să îi arate cum se simte iubit, în felul său.

Cu un gâdilat.

Apoi cu o îmbrățișare. Chiar dacă ai țepii așa lungi și strălucitori, mă simt în siguranță lângă tine, tată.

Ridicând năsucul mic și privindu-l în ochi, adăugă:

Îmi place că atunci când mergem împreună și căutam fructe de pădure, tu mă lași să le aleg eu pe cele mai frumoase. Și făcând o rostogolire, Gâdililă îi spuse tatălui său:

  

Simt că mă iubești când ne jucam în frunze și ne rostogolim până jos în vale.

  

Cu un chițăit mic.

   

Simt că mă iubești atunci când mă întrebi de ce sunt trist. Odată, am fost atât de speriat și țepii mei mici s-au ridicat pe spinare. Tu ai fost însă lângă mine când mi-a fost teamă în pădure.

Apoi, cu un mic zâmbet începu să-i povestească altă întâmplare.

  

Odată, am vrut să mâncăm pepene dintr-o grădină însă, pepenele era mai mare decât mine și a luat-o la fugă. Tu ai alergat așa de repede și m-ai ajutat să îl prindem.

  

Când tatăl arici dorea să-l mai întrebe ceva,  Gâdililă începu să caște...

...însă nu se opri din vorbit. Simt că mă iubești, când îmi spui povești, seara la culcare. Știi că nu îmi plac zgomotele și sunt agitat atunci când plouă cu tunete.

Când dormi lângă mine mă liniștesc și mă simt în siguranță.

Tatăl Arici nu se aștepta la așa un răspuns. Nu știa cât de mult contează aceste lucruri mici pentru un arici mic cu o inimă mare.

Ariciul mic a obosit și el de atâta vorbă. A închis ochii lui mici și a adormit făcându-se un ghem mic, lângă tatăl său. 

Se va trezi la primăvară să privească din nou cerul albastru.

 ...

Familia Aricel se pregătește de hibernare. Tatăl arici vrea să se asigure că toți puii sunt pregătiți, în special Gâdililă, care este ariciul cel mai mic. La întrebarea cum se simte iubit, Gâdililă îi arată așa cum știe doar el modul prin care recunoaște iubirea primită de la tatăl său.

Cu drag,

#poveșticusuflet 

Un păianjen care a învățat să citească

Un păianjen locuia într-o bibliotecă.  Un loc cam neobișnuit pentru o casă. Dar lui Pânză, micul păianjen, i se părea cea mai frumoasă căsuță. 

Cel mai mult îi plăcea la căsuța lui că era fermecată. Era plină de povești și de glasuri de copii.

Lui Pânză îi plăceau în special poveștile cu eroi care se aventurau pe mare și care înfruntau furtuna.
Ar fi vrut și el să se aventureze pe mare sau măcar să știe să citească. Când se uita într-o carte... nu înțelegea absolut nimic. Vedea cu ochii lui mari doar semne caraghioase care dansau pe hârtie.

Uneori era tare liniște în bibliotecă și atunci îi plăcea să se uite la cărțile de povesti cu ilustrații. 

Într-o zi, mulți copii stăteau în cerc pe covorul din mijlocul bibliotecii. Pânză, stătea și el atârnat de semnul de carte al uneia dintre poveștile lui preferate. Ce frumoasă era povestea pe care o ascultau copiii. Cum ar fi să poată zbura, așa ca băiatul din poveste pe care îl chema Peter. Ce urma să se întâmple îi va schimba viața pentru totdeauna.

Maria, a luat de pe raftul bibliotecii cartea de a cărei semn de carte era atârnat Pânză.

Oooooooaaaaaaa, ce mă fac acuuuuuuuum? Vorbea Pânză pe limba păianjenilor și, speriat, s-a strecurat în cotorul cărții.

Maria i-a mulțumit bibliotecarei și își puse rapid cartea în ghiozdan. Ajunsă acasă, își scoase lucrurile din ghizdan și puse cartea de la bibliotecă pe masă.

Aaaaaaaauuuuu, strigă Maria când vede păianjenul la ea în camera.

- Mami, ajutor! Tata! Cel mai uriaș păianjen e în camera mea.

Dar mami și tati nu văd niciun păianjen.

Pânză reușise cumva să sară și să se ascundă în spatele unui ursuleț de pluș din camera Mariei și se puse să țeasă planuri de evadare.

Strașnică întâlnire, își spuse Pânză. Cine m-a pus să nu stau la locul meu?

De oboseală, adormi în brațele ursulețului.

Păienjenii dorm? o să mă întrebi. Da și păianjenii dorm. În vis, auzi vocea Mariei care citea cu voce tare despre aventurile lui Peter Pan.

Trezit din somn, Pânză - fermecat de glasul fetei, își țesu un drum până aproape de carte. Poveștile aveau o putere magica asupra lui Pânză și de cele mai multe ori risca să fie strivit între pagini.

- Dacă aș putea să ajung la carte... și rămase suspendat în aer, în dreptul ochilor Mariei.

Maria își ținu respirația și-l privi pe Pânză în ochi.

Să nu mă mișc, să nu mă mișc, își spunea Pânză.

Să nu mă mișc, să nu mă mișc, își spunea și Maria, și după câteva momente de încordare, izbucni în râs.

Cum să-mi fie temă de un păianjen așa de mic.

Și prinse curaj.

- Micule Păianjen, îți place să asculți povești? Uite, citesc în continuare... 

Pânză se apropie de cartea din mâna fetiței și privi cum Maria urmărea cu degetul unde citea.

S-au împrietenit repede și zilele au trecut și mai repede ascultând poveștile citite de Maria.

Tot urmărind cum se plimba pe carte degetul Mariei, Pânza făcea ochii tot mai mari și începea să înțeleagă.

Asa a învățat micul păianjen să citească și o lume minunată i s-a deschis în fața ochilor.

Cum să dea paginile cărților a fost însă altă provocare. Dar și când a reușit... nici chef să mai țeasă pânză nu mai avea, poate doar povești a căror urzeală era greu de descifrat. 

Într-o zi, când se întoarce acasă de la școală mai devreme, Maria îți pune mâinile în cap.

- Pânză, ce mi-ai făcut la cameră!

Pânză citea supărat într-un colț.
- N-am fost supărat pe tine. M-am supărat pe Căpitanul Hook! Îmi pare rau.

- Ajută-ma sa fac curat. Nu e frumos ce ai făcut!

Când a pus Maria cartea de la bibliotecă în geantă și-a dat seamă că era momentul să se întoarcă la bibliotecă.

-  Vin și eu cu tine îi spuse și sări înapoi în cotorul cărții.

Pânză sări pe primul raft de îndată ce Maria intră pe usa bibliotecii și își țesu un leagăn între două cărți.

- O sa-mi fie dor de tine. O să citesc mai mult și să vină mai des la bibliotecă, îți promit. Îi spuse Maria tristă că se desparte de noul ei prieten.

A doua zi, lui Pânză îi vine cea mai minunată idee.

Bine ați venit la Clubul de Lectura  ”Descurcă ițele” spuse Pânză din leagănul său.

Sper că ți-a plăcut povestea și că ești pregătit și pentru alte aventuri.

Cu drag,

#poveșticusuflet 

Sursă foto: pinterest