Fiecare iepuraș merită o poveste - Mihaela Manea

 

„Fiecare iepuraș merită o poveste” este o colecție fermecătoare de zece povești scurte și captivante, care îi invită pe cei mici în lumea magică a Pădurii fără Sfârșit. Destinată copiilor cu vârste până la 7 ani, și nu numai, cartea este un adevărat festin de întâmplări cu animale prietenoase și curioase, care transmit lecții de viață despre prietenie, familie, respect pentru natură și bucuria de a învăța.

Fiecare poveste prezintă aventurile personajelor din pădure – iepurași, vulpițe, veverițe și alte animale drăgălașe, cu care copiii se pot identifica cu ușurință. Cartea este scrisă într-un limbaj simplu și accesibil, potrivit micilor cititori sau ascultători, și reușește să creeze o atmosferă caldă și relaxantă, perfectă pentru momentele de citit înainte de culcare.

Ceea ce face această colecție atât de specială este accentul pus pe învățare și explorare, îmbinând distracția cu lecțiile morale într-un mod natural și prietenos. Prin aventurile lor, animăluțele transmit mesaje importante despre empatie, curaj și importanța relațiilor. Temele alese sunt universale și mereu actuale, iar copii sunt îndrumați să își dezvolte interesul pentru lectură și să își cultive dragostea pentru natură și ființele din jur.

În concluzie, „Fiecare iepuraș merită o poveste” este o lectură ideală pentru micii cititori, care vor descoperi alături de personajele din Pădurea fără Sfârșit lumea minunată a poveștilor, învățând valori prețioase și dezvoltându-și imaginația și curiozitatea.

O poți găsi pe Booksprint.ro

Povestea primelor daruri de Crăciun - Axel Hambraeus

Toți copiii se așteaptă de Crăciun să primească daruri, chiar și adulții, însă povestea scrisă de Axel Hambraeus nu este despre a primi ci despre bucuria de a oferi. 

Cei trei păstori au rămas impresionați de minunea nașterii lui Iisus dar și de faptul că Pruncul, Maria și Iosif erau atât de modești. Neputând să se gândească la altceva, și-au dat seama că au pe acasă lucruri care ar putea fi de folos: scutece pentru prunc, încălțări pentru Iosif și o haină călduroasă pentru Maria. 

Cu darurile pregătite, au pornit la drum către staulul unde a avut loc minunea nașterii lui Iisus și la sfârșitul călătoriei au aflat care sunt acele daruri cu adevărat importante - cele necesare celui care le primește. 

”Povestea primelor daruri de Crăciun” este o poveste pe care să o recitești an de an și să îți reamintești că pentru a merge pe calea cea bună trebuie să își asculți inima și să dăruiești.

Cu drag,

Povesti cu suflet

P.S.: Poți cumpăra cartea pe e-mail la adresa: editura@portocala-albastra.ro si poti să descoperi și alte titluri pe pagina de FB a editurii: https://web.facebook.com/Editura.Portocala.Albastra

Păzitorul stejarului

    În Pădurea Fără Sfârșit, un pitic locuia lângă un stejar bătrân.

- Ce căsuță minunată este acest stejar! își spunea piticul în fiecare zi recunoscător. Este cea mai frumoasă căsuță pe care am avut-o vreodată!

Uneori, piticul se urca în stejar cu speranța să ajungă până în vârf.  Cu speranța să vadă cât mai departe. 

Ce frumos e cerul de aici de sus!

Alteori, piticul înconjura stejarul de cel puțin 100 de ori... să se mențină în formă. Așa că știa fiecare mișcare a frunzelor, fiecare crenguță nouă sau ce ghinde urmau să se coacă. 

Când se lăsa seara, adormea obosit în brațele stejarului.

Într-o dimineața, un fior îl făcu pe pitic să tresară din somn mai devreme ca de obicei. Ceva se întâmpla. Dar ce?

- Nu-i nimic, și-a spus atunci piticul. E doar o adiere.

Zilele călduroase, cum nu mai fuseseră până atunci, treceau una după alta.

Piticul se îngrijoră doar puțin. Târziu observă să stejarul avea frunzele îngălbenite.

- N-am de ce să-mi fac griji, îți spuse însă piticul. Curând o să plouă și o să fie bine. Dar nicio picătură de ploaie nu a căzut din cer.

Într-o seară, când înconjurase deja vesel de 58 de ori stejarul, căzu o ghindă. Din cele necoapte. Apoi două ghinde, apoi trei ghinde căzură, până ce au căzut toate ghindele. Piticul, aproape îngropat de ghinde, începea să se îngrijoreze. Căsuța lui era în pericol.

Ce putea face un pitic atât de mic să salveze un stejar atât de mare?

Piticul îi dădu stejarului o îmbrățișare mare. 

Din vârful stejarului căzu și ultima frunză. Din ochișorii mici ai piticului, pe obrajii lui mici, curgeau deja lacrimi mari.

- Apă. Stejarul are nevoie de apă. Strigă piticul cu putere!

Dar nu era niciun râu prin preajmă. Și că urma să plouă în curând era doar o speranță.

Îi veni o idee. A săpat în jurul stejaului cât putu de adânc, dar tot nu găsi apă.

Piticul, se mai urcă o dată până-n vârf și privi departe, își puse mâna la frunte și încercă să vadă și mai departe.

Piticul era acum tare îngrijorat.

Dar nu mai putea să aștepte să plouă, trebuia să facă ceva. 

Se hotărî să plece. 

Să găsească apă. 

Să salveze stejarul.

- Dacă stejarul se va usca în lipsa lui? Se întreba piticul. Așa că, fără să mai piardă timp, își puse pentru drum, într-un coș, câteva ghinde și câteva frunze. Îi mai dădu încă o îmbrățișare stejarului și porni la drum.

Pe drum, era fascinat de bursuci, veverițe, urși, căprioare și de celelalte animale ale pădurii. Și ceilalți stejari din pădure adăposteau câte un pitic și frunzele celorlalți stejari erau de asemenea îngălbenite.

În drumul lui spre apă, piticul se întristă și mai tare, ceilalți pitici păreau nici să nu-și dea seama de ce se întâmplă. Dar nu avea curaj să vorbească cu ei.

După un timp, piticul a ajuns la Marea Nesfârșită. Cum putea să fie așa de multă apă într-un singur loc? Piticul sări în sus de bucurie. 

A umplut coșul din spatele său cu apă, dar după câțiva pași, apa s-a scurs. Apa care a căzut pe pământ s-a evaporat. Nu era o soluție bună. Cum putea să care apă până la stejarul lui?

S-a întors în pădure, a prins curaj și i-a rugat pe toți ceilalți pitici să îl ajute. Ceilalți pitici au încercat și ei să care apă, tot cu coșurile lor de frunze. Dar apa a căzut pe drum.

Acolo unde a căzut apa, o mulțime de flori au început să crească.

- Un drum de flori? Dacă am săpa un drum până la stejar? și-a spus piticul și a început să sape împreună cu ceilalți pitici. După un timp s-au oprit. Ne-ar lua o veșnicie, și-a spus piticul.

Ne trebuie altă soluție, dar care? Se întreba el și, cum stătea pe marginea apei și își privea chipul în oglinda apei, căzu din neatenție.

În apă, în loc să vadă pești, găsi un morman de sticle aruncate.

Marea Nesfârșită era și ea în suferință. Ce putea face?

Ce știa el să facă cel mai bine. Si aibă grijă de ea! Și împreună cu ceilalți pitici a curățat Marea Nesfârșită de sticlele de plastic.

- Acum nu ne mai rămâne decât să așteptăm le spuse celorlalți pitici în timp ce-și lua la revedere de la ei. Vă mulțumesc pentru ajutor!

Pe drum, animalele pădurii erau vesele, ca în zi de sărbătoare. 

- De ce vă bucurați așa, întrebă piticul?

- Bine ai venit la sărbătoarea toamnei, îi răspunse cerbul.

- Sărbătoarea toamnei? Ce este toamna?

- Anotimpul care face legătura între vară și iarnă. Anotimpul în care frunzele copacilor cad și toată natura se pregătește de iarnă. Anotimpul recoltei bogate.

Piticul a sărit sus de tot. A făcut o tumbă și încă o săritură.

- Ce s-a întâmplat? L-a întrebat cerbul.

- E toamnă! I-a răspuns piticul. Da, vreau să particip la sărbătoarea toamnei, dar mai întâi trebuie să fac ceva. Răspunse piticul fugind spre stejarul lui căruia i-a dat cea mai mare îmbrățișare. 

Stejarul părea că-și revine. Piticul i-a dat un pupic mic și i-a spus:

- Nu îți face griji. E toamnă! 

Apoi s-a întors și s-a bucurat alături de ceilalți pitici și de celelalte animale de sărbătoarea toamnei.

De atunci, toate animalele pădurii i-au dat piticului numele de Păzitorul Stejarului. 

Ascultă povestea aici:

De-a v-ați ascunselea

- Hai să ne jucăm un joc, vrei?

- Daaa... îi răspunse Matei tatălui său.

- Ești pregătit? Jocul se numește „Îngheață, luptă sau fugi”.

- Ce joc ne jucăm, tati? Hai odată. Eu chiar vreau să mă joc cu tine, hai, ce jucăm?

- Îngheață, luptă sau fugi.

- Cum se joacă? N-am mai auzit de acest joc.

- Mergi în pădure. E liniște. Când deodată, ți se pare că se mișcă ceva în fața ta. Te-ntâlnești... 

...cu un iepure. 

Stați față în față. Ce faci?

Țup, țup... sare Matei ca un iepuraș prin cameră.

- Nuuu, Matei. Îngheți, lupți sau fugi?

- Ei, tati, cum să mă lupt cu un iepuraș? Aș putea să fug să văd cine ajunge primul. Tu cine crezi? îi răspunde Matei.

- Tu, desigur. 

Și-au sărit amândoi ca un iepuraș prin cameră.

- Acum e rândul meu, tati. Mergi în pădure. E liniște. Miroase a turtă dulce, a lapte cu miere și te-ntâlnești cu... 

...un urs. 

- Stai față în față cu un urs mare. Ce faci, tati? Hai spune ceva. Ce faci? Hei, tati, de ce nu vorbești? și îl gâdilă cu degețele lui mici.

- Păi nu puteam să-ți răspund. N-ai văzut că eram înghețat?

- Tati, de ce nu te-ai luptat cu ursul, doar ești cel mai puternic tătic?

- Hai să mai jucăm odată. E rândul meu acum. Vrei?

- Tati, dar ursul unde a plecat, s-a dus la culcare?

- Nu e niciun urs acum. Mergi în pădure. Miroase a miere... o muzică suavă se aude, Matei ciulește urechile ca un iepuraș, te-ntâlnești cu... un roi de albine. Ce faci?

- Auuuuuuuu... sunt deja departe tati. Strigă Matei din camera alăturată.

Se rostogolesc amândoi pe covor. 

- Mai jucam o dată, tati?

- Sigur. Te pregătești să ieși din pădure, ești atent pe unde calci și era să dai peste un... arici rănit. Ce faci?

- Dar cine ar putea să rănească un arici, tati? Ce putem face? Cred că mă apropii de el dar... dacă o să muște sau o să mă înțepe ariciul? Tu ce ai face tati?

- Ce am făcut? Am respirat adânc, 1, 2, 3... am ridicat ariciul cu grijă și l-am dus la un veterinar.

- Apoi ce s-a întâmplat cu ariciul?

- Medicul veterinar i-a bandajat piciorușul rănit. 

- Adică avem un arici? Tatiiii, e adevărat?

- Da, e adevărat. L-am găsit la marginea drumului când veneam spre casă. Uite-l! Îi spuse tatăl său și aduse o cutie mare.

- Îl putem păstra? Te roooogggg.

- Locul lui e în pădure, așa că vom merge să îl ducem înapoi, unde l-am găsit.

- Pa, pa, micuțule. Sper să-ți găsești o căsuță potrivită, îi spune Matei ariciului în timp ce acesta se strecoară printre frunzele căzute.

- Dacă tot suntem în pădure, hai să ne jucăm un joc, vrei? îl întrebă tatăl său pe Matei.

- Daaa... îi răspunse Matei, ne jucăm de-a v-ați ascunselea? Cine nu e gata îl iau cu lopata?

Sunt în pădure, miroase a ceva dulce, hmm a turtă duuuulce și ce muzică frumoasă, de unde se aude? Iau mâinile de la ochi, mă uit în stânga, mă uit în dreapta... Mami, tati, unde sunteți? Ce să fac? Să îngheț, să lupt sau să fug? Nuuuu... 

- Tati, te-am găsit. Ești după copacul acela. Hai mai bine să ne jucăm Leapșa, tu ești...

Îngheață, luptă sau fugi nu sunt singurele reacții când te întâlnești cu o situație nouă. Uneori, emoțiile ne copleșesc și nu știm cum să reacționam, însă oricând putem juca leapșa și să găsim cea mai bună soluție.

Cu drag,

Povesti cu suflet

P.S.: Dacă ți-a plăcut povestea, o poți descărca de aici și să o citești în fiecare seară, înainte de culcare.

Dacă alegi să o printezi, alege setarea booklet, față-verso și o vei putea citi pe un format A5 - va arăta ca o cărticică.

Călușarul

- Mamaie, iar au scăpat gâștele! au găsit poarta deschisă. Mă duc după ele. 

Nu a așteptat Andrei răspunsul bunicii. A luat bastonul de lângă poartă, a deschis cu un scârțâit puternic poarta și a pornit spre lac.

Vacanțele petrecute la bunici erau cele mai frumoase. Înconjurat de gâște, rațe, oi și capre, Andrei era tare fericit. Îi plăcea să se joace și cu Ștefănel, băiatul vecinei, care era de-o seamă cu el, însă cel mai bine se simțea când mergea cu gâștele la gârlă și dansa pe mal fără să îl vadă cineva. 

Nimeni nu știa de pasiunea lui, până când într-o zi, mergând după el, bunica descoperi de ce se ducea Andrei atât de des după gâște. 

- Ce faci, mamaie? o întrebă Andrei ajuns acasă.
- Am la treabă, de nu mai știu de mine. A fost răspunsul bunicii. Toată ziua însă s-a tot gândit cum să-i facă o surpriză nepotului său.

A doua zi, când a vrut Andrei să se ducă iarăși cu gâștele la lac, mamaia nu l-a mai lăsat.

- Hai cu mine, Andrei, că am treabă la o verișoară. Trebuie să îi duc niște brânză de capră.

Andrei nu voia să meargă, nu îi putea spune bunicii că ar fi preferat să meargă după gâște sau chiar să stea acasă și să danseze. Așa că, porni la drum. 

Mergea cu pași mici și apăsați. Când rămânea în urma bunicii, sălta când pe un picior, când pe celălalt. Mergea pe vârfuri sau se pitea și uneori mergea chiar și  ghemuit.

Bunica nu știa cum să ajungă mai repede.

- De ce nu am luat oare căruța, am fi fost deja acolo, bombănea mamaia.

- Unde acolo, mamaie? Vru să știe Andrei.

- Am ajuns. Hai înăuntru să-mi trag sufletul.

Andrei s-a luminat la față și mâinile îi tremurau de emoție pe clanță.

- Ce facem aici, mamaie? N-ai spus că mergem la o verișoară?

- Hai, Andrei, intră. Nu au să ne aștepte toată ziua.

 A deschis ușor ușa și a dat timid bună ziua. La căminul cultural repetițiile erau în toi. L-au primit cu brațele deschise. Dintr-un colț, i-a făcut cu mâna Ștefănel.

- Vara e aproape, băiete. Uite, ia opincile astea și treci acolo lângă băiatul acela din colț, Ștefănel îi spune. Îl îndemnă cel mai bătrân dintre ei. Ai ascultat cu atenție ultima ploaie? 
Andrei ridică din umeri, era așa emoționat, ca de Crăciun când primea cadouri frumos ambalate. Nu își aducea aminte când a plouat ultima dată.

Mamaia lui Andrei privea cu ochii înlăcrimați cum nepotul ei învăța primii pași din Călușarul. Din când în când, Andrei își întorcea privirea către ea. Ar fi vrut să-i sară în brațe de fericire și să-i mulțumească.

- Bravo, Andrei, te-ai descurcat bine, îi spuse Mos Vasile, cel mai bătrân dintre călușari. Maine, vezi să nu mai întârzii că începem la fix.

- Sărut-mână, vătaf Vasile. Negreșit ajung la fix. Îi răspunse Andrei înainte să pornească spre casa bunicii.

Pe drum, Andrei nu știa cum să îi mulțumească bunicii și sărea în jurul ei de bucurie.

- Mamaie, de unde ai știut că îmi place să dansez? O întrebă totuși timid. Nici bunica nu putea să spună ceva, tot de emoție.

Ajuns acasă, Andrei și-a luat gâștele în brațe, le-a ridicat în aer pe fiecare și le-a arătat câțiva dintre pașii nou învățați. Gâștele se uitau la el mirate și nu știu cum să fugă care încotro.

Dintr-o ladă veche, bunica scoase un rând de haine frumos împăturite și i le dădu lui Andrei.

- Au fost ale tatălui tău. Eu nu mai am ce face cu ele. Sunt ale tale acum. Îi spuse bunica.

- Ale lui tata? Întrebă Andrei cu mirare. Sunt ale mele acum? Tata știe să danseze?

Bunica dădu din cap că da. Ochii i se umplură iar de lacrimi. Îl lua în brațe. Se șterse cu șorțul la ochi, și-și văzu de treabă.

Rămas singur, Andrei privea acum cu admirație cămaşa și pantalonii costumului de călușar. Avea un brâu roșu, avea chiar și opinci.

Din curte, se auzi sunet de clopoței. Cine o fi? 
Ștefănel intră pe poartă.  Dădu bună ziua bunicii și o întrebă unde este Andrei.
- Ți-am adus 4 clopoței. Se leagă la ciorapi. Îi spuse Ștefănel și îi întinse un cadou.

- Mulțumesc, îi răspunse Andrei. Este cel mai frumos cadou. Mă înveți cum se poartă?

- Clopoţeii se leagă deasupra gleznelor. Uite așa.

Vacanța de primăvară a fost tare scurtă. Duminică au venit părinții lui Andrei să-l ia acasă. 

La școală, Andrei le povesti tuturor colegilor săi despre dansul călușarilor din satul bunicii și le-a arătat câțiva pași. 
Poate și alți colegi vor dori să învețe Călușarul.

Cu drag,
#poveșticusuflet

Sursă foto1: Pinterest
Sursă foto2: Pinterest

Dacă las pisica să intre în casă

Dacă las pisica să intre în casă

S-ar putea să se urce pe masă.

Dacă se urcă pe masă,

S-ar putea să-și bage în castron micul botic

și să bea lăptic.

Dacă pisica va bea lăptic, s-ar putea să i se facă repede somnic.

Dacă-i va fi somnic, se va urca în pat,

se va urca pe perna moale

Și va adormi repede, fără ca nimeni să-i dea târcoale.

Când se va trezi, se va întinde ușurel

și-și va ascuți gheruțele de patul de lemn.

Apoi, va vrea să se joace cu fața de masă,

Și tot ce-i pe masă va răsturna prin casă.

Apoi, în ciucurii de la perdea se va agăța

și va rămâne așa, până va ajunge mama.

Văzând pisica pe perdea,

mama o va lua în brațe,

o va mângâia și o va lăsa ușor pe podea.

De-atâta stat în casă,

urcat pe masă,

dormit în pat și cocoțat pe perdea,

pisica va dori să scape de belea

și să iasă afară.

Mama se va uită apoi, cu ochii ei mari, la mine,

Pe masă, pe pat, prin casă

Totul este împrăștiat

Eu sunt nevinovat.

Și nu pot să nu mă-ntreb dacă mama mă lasă

data viitoare, să mai las pisica să intre în casă?

cu drag,
#poveșticusuflet

Sursă foto: Pinterest

Fiecare iepuraș merită o poveste

    Codiță era cel mai curajos iepuraș. Era cel mai iute. Era cel mai bun la găsit fructe în Pădurea fără Sfârșit. Iar după o zi plină de aventuri, cel mai mult îi plăcea să asculte poveștile spuse de bunicul său. 
De la un timp, ceva s-a schimbat, Codiță era tare trist deoarece bunicul nu îi mai spunea povești.

- Pufuleț, Bunicul Mustăcilă nu a vrut să-mi spună o poveste nici aseară.

Deși era doar un iepuraș de pluș, Pufuleț asculta cu atenție.

- Bunicul Mustăcilă nu doar că îmi spunea povești, ci este cel mai fain dintre toți iepurii pe care îi cunosc eu din Pădurea Fără Sfârșit. Spuse Codiță a doua zi în fața colegilor de grădiniță.

Ne plimbăm prin pădure după alune gustoase. Eu le găsesc pe cele mai bune.

Ne jucăm de-a v-ați ascunselea.  Bunicul nu prea se pricepe. Pentru că are urechile lungi, când este rândul meu, îl găsesc repede.

Ne întrecem cine ajunge primul la râu. Tot eu ajung primul.

Și-n timp ce facem toate astea, bunicul îmi spune alte povești. De la un timp însă... nu mai are timp de mine. Spuse Codiță și își coborî urechiușele.

Ceilalți iepurași aplaudară prezentarea lui Codiță. El se așeză trist pe buturuga lui.

Bunicul Mustăcilă chiar nu avea să-i mai spună vreodată o poveste?

Seară, Codiță l-a așteptat cu nerăbdare pe bunicul Mustăcilă să își pună ochelarii pe nas, să se așeze confortabil pe buturugă și să îi spună o poveste despre stele.

- ”Nu acum Codiță” Este tot ce mi-a spus bunicul.

Cu lacrimi în ochi, inima lui Codiță bătea cu putere și nu se putea gândi decât dacă bunicul îi va mai spune vreodată povești. S-a uitat spre stele și și-a pus o dorință.

A doua zi de dimineață, Codiță se trezi cu gândul că trebuie să facă ceva. S-a spălat pe ochișori si pe urechiuse, și-a netezit blănița moale și, cu iepurașul de pluș în mână, l-a întrebat pe bunicul Mustăcilă:

- Bunicule, îmi spui cea mai frumoasă poveste cu ghinde? 

Bunicul pare că iar nu aude, Pufuleț, spuse Codiță și strânse iepurașul tare în brațe. Ce putem face? Să ne jucăm prin frunze... nu prea îmi vine, spuse Codiță și se așeză lângă o tufă, cu urechile coborâte.

La prânz, Codiță îl întrebă iar pe bunicul său:

- Bunicule, îmi spui o poveste despre o grădină mare de salată?

- Un vântul puternic s-a pornit și mi-am acoperit urechile. M-am ghemuit... începu bunicul Mustăcilă să povestească.

-  Pufuleț, ce tot spune acolo bunicul? Spune aiureli! Asta spune. Hai mai bine să căutăm o grădină mare de salată... dar cum s-o găsim, fără bunicul?

Seara la culcare, Codiță îl rugă iar pe bunicul să îi spună o poveste, de data această una scurtă, cu un iepuraș căruia îi e frică de întuneric.

Nimic.

- Pufuleț, ajută-mă! strigă Codiță cu putere și puse mâinile la urechiușe.

Ce idee bună mi-ai dat Pufuleț! Mulțumesc! O să-i scriu o scrisoare. Îi spuse Codiță prietenului său de pluș.

Dis de dimineață, căută un bețișor de lemn și se apucă de scris.

Pădurea fără Sfârșit

”Dragă bunicule Mustăcilă,

Îți mulțumesc pentru toate poveștile pe care mi le-ai spus. Pentru toate poveștile despre stele căzătoare, râuri magice și păduri fermecate.

De la un timp însă, nu îmi mai spui povești. Ai patit ceva la urechiușe? Poți să le ridici și să le cobori?

Mami îmi spune că trebuie să mă spăl bine în urechi la fiecare băiță. Promiți să faci la fel?

Ai grijă de tine!

Te îmbrățișez cu drag,

Codiță

P.S. Îmi e dor de bunicul așa cum era, cu poveștile lui vesele în fiecare seară înainte de culcare, în drum spre grădi și când ne jucam prin pădure.

Mulțumit, lăsă bețișorul pe jos.

- Pufuleț, unde ai dispărut? Unde ești, unde te-ai ascuns? A... uite unde erai! Cu bunicul... spuse Codiță și se ascunde după copacul bătrân.  Vorbești cu bunicul... 
Codița ciuli urechile și a auzit ce-i spunea bunicul Mustăcilă lui Pufuleț. Nu i-a venit să creadă ce aude.

”Codiță îmi tot cere să-i spun povești. Urechile mele au îmbătrânit și o mulțime de albine parcă zumzăie în fiecare zi lângă mine. Cu greu pot să mai aud. Nu vreau să-l dezamăgesc pe Codiță. Știe toate poveștile pe care i le-am spus. Ține minte toate detaliile. Este un iepuraș bun, isteț și iubitor. Cum să-i spun poveștile preferate când eu nu mai aud așa de bine...

Hai mai bine să-l căutăm pe Codiță, cred că îi este dor de tine și va începe să te caute când își va da seama că lipsești.”

Am fugit iute până la mama și i-am spus tot ce-am auzit.

- Ai fost curajos că mi-ai spus. Când ai grijă de cei dragi, le arăți că-i iubești. Mi-a spus mama.

Bunicul Mustacilă a fost a doua zi cu mama și cu mine la doctor. De îndată că am pășit în scorbura fermecată a doctorului Morcovici, n-am mai putut scoate niciun sunet. Pe un perete, doctorul Morcovici avea un dulap plin cu cele mai grozave scoici. Erau de toate mărimile și culorile. 

- Se pare că urechile lungi ale bunicului tău au cam obosit. Mi-a spus doctorul Morcovici. 

Bunicul a primit două scoici. Cu ele la urechiușe, bunicul putea să audă mult mai bine.

Seara, îl strâng pe Pufuleț în brațe și înainte de a adormi îi spun eu o poveste: 

A fost odată ca niciodată un iepuraș căruia îi plăceau poveștile. El aduna toate scoicile care-i ieșeau în cale și depozita în ele fiecare poveste pe care o auzea. 
De fiecare dată, când un iepuraș era trist, lua o scoică din dulap și îi trimitea, prin vis, cea mai potrivită poveste care să-l înveselească. 

Fiecare iepuraș merită o poveste!

Cu drag,

#poveșticusuflet

Lupita - O poveste despre curaj

Lupita era cel mai mic pui de lup din Pădurea Fără Sfârșit. Pe cât de mică era, pe atât de mare îi era nerăbdarea când pornea în căutare de noi aventuri. Cel mai mult Lupita își dorea să nu mai fie un lup mic.

Cea mai mare descoperire a fost o scorbură adâncă, la rădăcinile unui copac bătrân. Păși cu grijă și cu urechile ciulite. Înăuntru mirosea a mușchi proaspăt și era liniște. Obișnuia să vină aici ori de câte ori îi era dor de mama ei care plecase în Pădurea Veșniciei. Nimeni și nimic nu părea să îi tulbure liniștea. Într-o zi însă, pământul a început să se cutremure. Zgomote puternice străbăteau pădurea și pentru prima dată, Lupitei i-a fost frică. A fugit cât a putut de repede, printre copacii doborâți, spre vizuina unde tatăl său o aștepta.

Vizuina era căptușită cu frunze uscate și cu mușchi și era cald înauntru. Odată cu Lupită intră în scorbură un vânt rece.  Tatăl Lup nu avea vești bune:

- Lupita, unde ai fost? Pădurea Fără Sfârșit este din ce în ce mai periculoasă. Nu e timp de pierdut. Trebuie să pornim spre Pădurea Întunecată unde locuiește Bunicul Lup să-i cerem sfatul, îi spuse tatăl său.

Lupita asculta cu atenție. Ar fi dorit să înfrunte pericolele pădurii, oricare ar fi acelea, nu să fugă de ele.

- Dar tată, nu putem pleca. Nu vreau să mergem la Bunicul Lup. Aici e casa noastră, prietenii și toate amintirile...

Pornind spre Pădurea Întunecată, Lupita făcea pași mici și se tot uita în urmă. Dorea să mai privească locurile dragi, unde s-a jucat, a alergat, se simțea liberă. De ce era Pădurea în pericol și de ce trebuia să meargă în căutarea unui Lup Bătrân să-i ceară sfatul?

Spre amiază au ajuns în Pădurea Întunecată unde lumina pătrundea cu greu printre ramurile copacilor. Privind în jur, Lupita se retrase în spatele tatălui său. Copacii păreau foarte mari. Lupita se făcea din ce în ce mai mică.

Un lup bătrân, cu privirea ageră ca un sloi de gheață, ieși din vizuina din stâncă.

- Bunicul Lup, îi spuse tatăl Lupitei, Pădurea Fără Sfârșit este în pericol. Te rog să ai grijă de Lupita până mă întorc.

- Stai, nu așa ne-am înțeles. Nu mă poți lăsa aici. Tată! Strigă Lupita în urma tatălui său.

Rămasă singură, față în față cu un lup cât un munte de mare, cu blana zburlită îl urmă pe bunicul în vizuină. Burtica începu să o doară, dar nu de foame. Se așeză într-un colț. De ce a plecat tatăl său fără ea? Și ce se va întâmpla cu Pădurea Fără Sfârșit? Cu amintirile despre mama?

Se hotărî să fugă. Pe furiș. Și să-i arate tatălui său că nu mai este mică. Că nu îi este frică. Că și un lup mic poate să apere pădurea.

Se strecură afară din vizuină și o luă la fugă. Simțea vântul cum trece peste blănița ei și a tot fugit până când se opri brusc. Își simți lăbuțele ude. Lupita nu știa să înoate și se temea să nu cadă în apă.

- Auuuuuuu! Curaj, Lupita! Își spuse. Trase aer adânc în piept, păși cu grijă pe pietre și când să ajungă pe malul celălalt al râului, alunecă și căzu.

- Auuuuuu, asta îmi mai trebuia, să mi se ude blănița.

Se scutură cu putere și se rostogoli în iarbă să se usuce, când dădu nas în nas cu un pui de arici. Ariciul se făcu ghem și se rostogoli și el.

Lupita se dezmetici repede și-l ajunse din urmă.

- Stai, nu îți fac nimic. Am nevoie de ajutor! Te rog. Îi spuse Lupita.

Ariciul își ridică țepii mici pe spinare și o întrebă pe Lupita:

- Cine ești și ce vrei? Să știi că nu îmi e frică de tine.

- Sunt Lupita și vreau să salvez Pădurea Fără Sfârșit, care e în pericol. Dar m-am pierdut. Nu-ți fac nimic, doar că nu știu încotro să o apuc.

- Se face noapte în curând, vino după mine. Îi spuse ariciul cel mic dar curajos.

- Mulțumesc, îi răspunse Lupita și îl urmă.

Ariciul intră într-o scorbura mică. Frații săi se făcură ghem într-un colț. Tatăl arici își ridică țepii pe spinare când văzu puiul de lup lângă vizuina lor. Lupita rămase afară singură. Flămândă, tristă, se ghemui lângă vizuina aricilor. Pământul i se părea atât de tare și de rece și îi era așa de dor de tatăl său, de mama, chiar și de bunicul. Cum o să mai ajungă acasă?

- Ai tăi cred că sunt tare îngrijorați. Spuse micul arici apropiindu-se de Lupita.

- Ce înseamnă să fii îngrijorat? Mi se strânge burtica, dar nu foame. Ce-o fi zis bunicul că am plecat și nu i-am spus nimic. Și tata, cred că va fi tare supărat când o să afle. N-ar fi trebuit să plec, acum știu. Să fii curajos nu înseamnă să te arunci în fața pericolelor, ci trebuie întâi să te gândești înainte. O să ajung înapoi la bunicul? Și cu toate aceste gânduri, Lupita adormi.

De dimineață, îi mulțumi micului arici pentru grijă și porni spre Pădurea Întunecată. Era hotărâtă să-i ceară ajutorul Bunicul Lup. La o răscruce, inima începu să-i bată cu putere. Părul i se ridică pe spinare.  M-am pierdut.

- Curaj, Lupita! Își spuse și închise ochii. Când îi deschise, ariciul cel mic era lângă ea.

- Ai încredere în tine! Pe aici. Îi spuse ariciul și îi arătă drumul.

- Mulțumesc, prietene! Îi răspunse Lupita și o luă la fugă.

Găsi repede râul pe care îl traversase cu o zi înainte. A sărit pe pietrele ude, cu grijă de data aceasta, și a ajuns în siguranță pe malul celălalt. Apoi a fugit repede, repede ca vântul care îi mângâia blănița roșcată. Când credea că aproape a ajuns, a fost cât pe ce să se prăbușească. S-a oprit cu greu în vârful unei stânci din care, bucăți mici de pietre se desprindeau și se rostogoleau în vale.

Uff, răsuflă Lupita ușurată. Privind în depărtare văzu copacii căzuți din Pădurea Fără Sfârșit. Văzu stânci mișcătoare, nori de praf. Oameni. Înțelese de ce o aduse tatăl său în Pădurea Întunecată și se gândi ce ar putea face ea să salveze pădurea?

Trebuie să-l găsesc repede pe bunicul.

Auuuuuu, bunicuuuuu

Lupita fugea cât putea de tare.  Ajunsă în dreptul vizuinii bunicului se opri. Să intru, să nu intru. Nu e timp de pierdut.

- Bunicule, vino cu mine. Trebuie să salvăm Pădurea fără Sfârșit.

- Lupita, unde ai fost? Pădurea a fost tot timpul în pericol, dar niciodată ca acum, când mii de copaci sunt dărâmați în fiecare zi de către oameni. Goluri mari rămân în inima pădurii și trebuie să fugim. La fel s-a întâmplat și acum ceva timp, când mama ta a fost prinsă sub trunchiul unui copac căzut, îi povesti bunicul Lupitei.

Ajunși pe stânca înaltă, Bunicul privi în depărtare și scoase cel mai puternic urlet.

- Auuuuu;

Lupita îl privi cu admirație. Bunicul Lup chiar era puternic.

- Auuuuu, strigă și Lupita cu putere.

Auuuuu se auzi de departe;

Auuuuu se auzi de și mai departe;

Auuuuu răsună în toată pădurea.

După câteva clipe de liniște, pădurea se cutremură din nou, dar de data aceasta nu era din cauza căderii copacilor. Auzind glasul lupilor, oamenii au încetat să mai taie copacii.

Bucuroasă, Lupita sări în sus de bucurie pe spinarea bunicului.

- Am reușit, bunicule! Am reușit!

- Așa este, ai reușit. Pădurea fără Sfârșit este acum în siguranță. Niciun copac n-a mai căzut de-atunci în Pădurea Fără Sfârșit.

Seara, Lupita a adormit cu gândul că a mai crescut puțin și că este puternică, că a învățat să-și asculte instinctele și că oricât de mic ești, poți să faci lucruri mari.

Cu drag,
#poveșticusuflet 

Sursa foto: Pinterest

Cum știi că te iubesc - O iubire mare pentru un arici mic

Toamna era pe sfârșite iar familia Aricel se pregătea de hibernare. 

Gâdililă era ariciul cel mai mic din familie. În timp ce frățiorii săi îi puneau multe întrebări despre iarnă tatălui arici, Gâdililă nu întreba nimic. Tot ce își dorea era să privească cerul albastru cât mai mult timp.

Tatăl Aricel a pregătit de ceva vreme stratul gros de frunze în care vor dormi peste iarnă. Privindu-l pe Gâdililă cum privea cerul, se întrebă dacă fiul său cel mic era pregătit pentru iarna ce va veni.

Și într-o zi, când pe cer începeau să se adune nori cenușii, tatăl arici își întreabă ariciul cel mic:

  

- Gâdililă, cum știi tu că te iubesc?

- Nu mai sunt un arici mic, tata. Știu că vine iarna, îi răspunse Gâdililă tatălui său, însă, ghicindu-i gândurile și pentru ca i-a plăcut întrebarea, s-a gândit să îi arate cum se simte iubit, în felul său.

Cu un gâdilat.

Apoi cu o îmbrățișare. Chiar dacă ai țepii așa lungi și strălucitori, mă simt în siguranță lângă tine, tată.

Ridicând năsucul mic și privindu-l în ochi, adăugă:

Îmi place că atunci când mergem împreună și căutam fructe de pădure, tu mă lași să le aleg eu pe cele mai frumoase. Și făcând o rostogolire, Gâdililă îi spuse tatălui său:

  

Simt că mă iubești când ne jucam în frunze și ne rostogolim până jos în vale.

  

Cu un chițăit mic.

   

Simt că mă iubești atunci când mă întrebi de ce sunt trist. Odată, am fost atât de speriat și țepii mei mici s-au ridicat pe spinare. Tu ai fost însă lângă mine când mi-a fost teamă în pădure.

Apoi, cu un mic zâmbet începu să-i povestească altă întâmplare.

  

Odată, am vrut să mâncăm pepene dintr-o grădină însă, pepenele era mai mare decât mine și a luat-o la fugă. Tu ai alergat așa de repede și m-ai ajutat să îl prindem.

  

Când tatăl arici dorea să-l mai întrebe ceva,  Gâdililă începu să caște...

...însă nu se opri din vorbit. Simt că mă iubești, când îmi spui povești, seara la culcare. Știi că nu îmi plac zgomotele și sunt agitat atunci când plouă cu tunete.

Când dormi lângă mine mă liniștesc și mă simt în siguranță.

Tatăl Arici nu se aștepta la așa un răspuns. Nu știa cât de mult contează aceste lucruri mici pentru un arici mic cu o inimă mare.

Ariciul mic a obosit și el de atâta vorbă. A închis ochii lui mici și a adormit făcându-se un ghem mic, lângă tatăl său. 

Se va trezi la primăvară să privească din nou cerul albastru.

 ...

Familia Aricel se pregătește de hibernare. Tatăl arici vrea să se asigure că toți puii sunt pregătiți, în special Gâdililă, care este ariciul cel mai mic. La întrebarea cum se simte iubit, Gâdililă îi arată așa cum știe doar el modul prin care recunoaște iubirea primită de la tatăl său.

Cu drag,

#poveșticusuflet