Cum a salvat Nicușor Bradul de Crăciun

Ca în fiecare an, în această perioadă, pădurarul își ascuțea bine toporul. Avea lemne de foc suficiente însă, venea vremea când își pregătea cizmele cele lungi, își lua din pod haina cea mai groasă, cocea dinainte pâine cu cartofi, să aibă ce mânca, și când toate lucrurile necesare erau pregătite, pleca singur în pădure, în cea mai importantă călătorie din an - aceea în care alegea bradul de Crăciun. 

 Bradul trebuia să fie unul mare pentru că urma să fie dus în sat unde era împodobit de toți sătenii. Obiceiul de a alege bradul potrivit s-a transmis din tată în fiu. 

 "Nicușor încă nu e pregătit să vină cu mine", își spunea pădurarul în fiecare an de când se născuse băiețelul său. "E încă mic." 

Ce nu știa pădurarul era faptul că anul acesta nu va mai fi singur iar călătoria va fi altfel.

    Încet, încet, cu pași mărunți pășea prin zăpada înaltă. Nu avea de ce să se grăbească, doar era o treabă importantă. A trecut de primul deal, mai mic. A luat-o la stânga după stânca înaltă. Își puse mână streașină la ochi și privi în depărtare. 

Ca în fiecare an, de la mare distanță alegea care va fi bradul pe care urma să-l taie. Apoi tot ce trebuia să facă era să pornească prin zăpadă, să găsească bradul ales, să-l taie și să-l aducă în sat.

- Pe care o să-l alegi, tată?  se auzi o voce.

Pădurarul era uimit. Se uită în dreapta, se uită în stânga. Nimeni.

- Pe care o să-l alegi, tată? mai zise odată vocea și pădurarul își dădu seama că vocea se auzi de sub cojocul său.

- Nicușor, tu ești? ce faci aici? Trebuia să rămâi acasă...

- Am venit să alegem bradul împreună, tată. De când îmi doream să vin cu tine!

- Nicușor, ești prea mic și nu ai ce căuta aici în pădure. Dacă se va porni un vânt cumplit și...

- Și ai ales deja bradul, tată?

- Da, l-am ales. Îi răspunse pădurarul întrucât știa că nu mai avea cum să-l trimită acasă pe Nicușor. Era prea târziu. Respiră adânc și-i arătă bradul:

-  Vezi bradul acela înalt, cu vârf argintiu și crengile lăsate de zăpada grea?

De sub cojoc, pe lângă gulerul pădurarului, Nicușor își scoase capul și întinse gâtul lung.

- Da. Îl văd tată. Ce mare e! se miră Nicușor. Cum îl vom tăia?

- Nicușor, rămâi acolo sub cojoc. E tare ger azi și nu vreau să răcești.

Acum începea călătoria adevărată pentru pădurar, dar mai ales pentru Nicușor. 

Nu așa plănuise pădurarul să îl ia cu el pe Nicușor în căutarea bradului de Crăciun, dar acum se bucura că e cu el. Nici nu-i simțea greutatea în spate. Mergea prin zăpada mare și se tot întreba cum o fi reușit Nicușor să se ascundă sub cojocul lui fără să-l vadă sau măcar să-l simtă.

- Am ajuns, tată? Întreba Nicușor din când în când. Am ajuns?

- Încă nu. Îi răspundea cu glas duios pădurarul și începea să fredoneze un colind vechi.

Ajunși la bradul ales, acesta părea și mai mare. Pădurarul își pregătea toporul, funiile când Nicușor strigă cu putere:

- Nu poți tăia acest brad tată. 

Pădurarul s-a oprit. 

- Este căsuța unei familii de veverițe. Uite tată, spuse Nicușor, nu putem distruge căsuța acestor veverițe. Trebuie să alegi alt brad. Trebuie tată, nu te las să tai acest brad!

Pădurarul nu se aștepta la asta. Ce trebuia să facă, să încalce tradiția și să aleagă alt brad sau să-și dezamăgească fiul și să distrugă căsuța veverițelor.

Îngândurat, alese repede alt brad la fel de mare, aflat câțiva metri mai la stânga.

- Nu îl poți tăia nici pe acesta tată, spuse Nicușor, și aici și-au făcut căsuță niște arici. Uite, au și provizii adunate la intrare.

Pădurarul era acum încurcat de tot. Știa că cel mai probabil toți copacii erau căsuțe pentru anumite animale. Nu s-a gândit niciodată la acest lucru, el tăia de cele mai multe ori trunchiurile copacilor uscați.

- Ce zici de brăduțul acela mic? Îl întrebă Nicușor.

Pădurarul nu avea voie să taie brazi tineri, era împotriva misiunii sale de a ajuta pădurea să crească și să fie sănătoasă.

- Din păcate nu putem tăia bradul acela, este prea tânăr. Îi răspunse pădurarul.

- Dar cine a zis ceva de tăiat, tată? Eu mă gândeam să-l scoatem cu tot cu rădăcină și să-l plantăm în mijlocul satului. Așa nu va mai trebui an de an să faci această muncă în ajunul Crăciunului și vei putea sta cu noi.

Să nu mai taie bradul de Crăciun? La așa ceva chiar că nu s-a gândit niciodată. Ar fi fost posibil? Se întrebă nedumerit pădurarul?

- Tată, te ajut și eu să sapi adânc să scoți bradul cu tot cu rădăcină și să îl cari până în sat. Și fără să stea prea mult pe gânduri, Nicușor sări de sub cojoc. Bradul era cât Nicușor de înalt. 

Pădurarul închise ochii și se gândi o clipă ce vor spune sătenii. Dar, în adâncul sufletului știa că Nicușor avea dreptate. Nicușor a fost mereu un protector al naturii și nu putea să-l dezamăgească.

Cu grijă mare au scos bradul cu tot cu rădăcină. Au îmbrăcat rădăcina într-un sac de pânză și au pornit spre sat.

Sătenii râdeau de el, pădurarule ce s-a întâmplat, nu ai mai găsit brazi mari, în toată pădurea? Pădurarule, ai rămas fără topor? Și tot felul de alte răutăți. Cum vom mai împodobi bradul de Crăciun? Cu ghinde?

Pădurarul nu le-a răspuns, Nicușor radia de fericire. Ajunși în sat, au plantat bradul în locul unde de obicei puneau pe suportul de metal bradul tăiat. Toți sătenii s-au strâns în jurul lor, toți copiii erau curioși să vadă cât de mic era bradul adus.

Pădurarul se adresă sătenilor:

- De anul acesta, Crăciunul va fi altfel. Va însemna să ne bucurăm alături de natură, nu împotriva ei. Am adus din pădure acest brad cu rădăcină și este în responsabilitatea voastră de acum, să-l îngrijiți și să-l ajutați să crească mare, să vedeți cât îi ia unui brad să crească mare. De anul acesta vom fi prietenii naturii și nu vom mai tăia brazi.

Sătenii ascultau cu atenție. Copiii au venit lângă Nicușor și alergau fericiți în jurul brăduțului. 

Din acea zi o nouă tradiție a luat naștere în Pădurea fără Sfârșit. Aceea în care, în loc să taie brazii de Crăciun, sătenii se adunau în jurul bradului pe care pădurarul și Nicușor l-au plantat.

Acel Crăciun a fost cel mai frumos dintre toate petrecute până atunci de săteni. Și în fiecare an, bradul din mijlocul satului creștea din ce în ce mai mare.

 

Difficult Conversations - Douglas Stone, Bruce Patton, Sheila Heen

 

De cele mai multe ori, avem povești diferite despre lume deoarece accesăm informații diferite pe care le interpretăm diferit. Și tot de cele mai multe ori nu ne dăm seama de acest lucru în mijlocul unei conversații aprinse. Cum ar fi însă să transformăm conversațiile dificile în discuții de învățare?  

”Difficult Conversations” vine cu un răspuns la această întrebare și ne îndeamnă încă de la primele pagini să ne uităm cu atenție la noi, să identificăm ce schimbări trebuie să facem pentru a crește.

Discuțiile dificile au fost încadrate de autorii cărții în trei categorii:

The ”What happened?” conversation - sunt acele discuții când apar neînțelegeri cu privire la ce s-a întâmplat, cuvintele ”vină”, ”dreptate” fiind des întâlnite. 

The feelings conversation - apar des conflicte când dorim sa ne fie validate sentimentele dar de cele mai multe ori acestea nici nu sunt adresate. 

The Identity conversation - pot fi conflictuale acele conversații pe care le purtăm inclusiv cu noi înșine despre cât suntem de competenți sau dacă merităm sau nu iubire. 

În oricare dintre situații, discuțiile despre vină ne îndepărtează de cauza problemei și de găsirea unei soluții. Ce e important de știut este faptul că fiecare aducem informații și percepții diferite în poveste iar scopul nostru în aceste situații trebuie să fie acela de a înțelege ambele povești, pentru că fiecare avem un rol în problemă.

Putem face patru lucruri concrete atât înainte dar și în timpul acestor conversații pentru a ne menține sau recâștiga echilibrul:

să renunțăm la dorința de a controla reacțiile celorlalți să ne pregătim răspunsurile să ne imaginăm diferite perspective să luăm o pauză

Amânarea discuției până îți recapeți echilibrul s-ar putea să fie cea mai bună decizie și să-ți dai timp să te gândești dacă ai avut reacții exagerate sau dacă ești în starea de negare și celălalt are dreptate. 

Ce putem schimba efectiv este cum răspundem la aceste provocări și sugestia autorilor este să considerăm mereu punctul nostru de vedere ca o percepție nu ca un adevăr. Astfel, vom fi deschiși pentru conversațiile cu rol de învățare. Acestea au 3 scopuri în mijlocul conversației:

• Learn their story în care putem să ne întrebăm:

Ce informații vede celălalt, care îți scapă, sau la care nu ai acces?

Ce experiențe trecute îl influențează pe celălalt?

Care este motivația pentru ce a făcut?

Cum i-a influențat acțiunile tale intenția?

Cum ai contribuit la problemă?

Cum afectează situația identitatea celuilalt?

• Expressing your views and feelings în care:

Poți spune ce e important pentru tine, care sunt intențiile tale.

• Problem solving together în care sunt utile întrebările:

Ce ar putea să îmbunătățească situația și să rezolve nevoia ambelor părți?

Să asculți este unul dintre cel mai puternice instrumente într-o conversație dificilă. Atunci când manifești curiozitate și autenticitate pentru că îți pasă de celălalt, îți pasă de relația dintre voi, îți va fi mai ușor să fii conștient de gândurile tale dar și să ai în minte clar ce e cu adevărat important pentru tine.

Găsești în carte multe alte resurse utile, inclusiv un checklist care dacă îl parcurgi de multe ori va ajunge să îți ghideze orice conversație. Dacă ar fi să rămân cu un singur lucru în urma lecturii ar fi acela că nu e bine să exagerăm în nicio conversație folosind cuvinte precum ”mereu” sau ”niciodată” și să le oferim celorlalți, dar și nouă, ocazia să ne schimbăm în mai bine.

Cu drag, 

Povesti cu suflet

 

Hostage at the table - George Kohlrieser

De fiecare dată când te simți controlat sau atacat dezvolți o mentalitate de ostatic, fără să fii fizic în pericol. Putem avea această mentalitate acasă, la job, în mijlocul unui conflict și oricând avem sentimentul că suntem prizonieri, fără ajutor și fără putere, când ne simțim deconectați.

Tehnicile și cunoștințele psihologice utilizate în negocierea cu ostatici pot fi aplicate cu succes oricărei relații personale sau de job. George Kohlrieser – profesor, consultant și fost negociator de ostatici – explică în ”Hostage at the table” că doar înfruntând deschis conflictul putem trece cu adevărat peste cele mai dificile provocări. Iar ”armele” sale cele mai puternice au fost mereu vorbele, puterea de a asculta, dialogul și negocierea.

Creierul este construit să caute mereu pericolul în jur cu scopul de a supraviețui. Iar pentru mulți oameni, viitorul nu este decât o amintire a trecutului, iar cei care trăiesc în trecut nu fac decât să repete comportamente vechi, învățate în trecut. Cum putem renunța însă la această mentalitate de ostatic?

”How we master our emotions affects the amount of pain or joy we feel.”

Conștientizând că avem puterea de alege în orice situație. Când alegem să cooperăm, să colaborăm sau să dăruim, ieșim din starea de ostatic. 

Alături de hrană, oxigen și apă, conectarea umană este o sursă importantă de energie. Însă nu toate relațiile sunt așa cum ne dorim - armonioase. Rădăcina oricărui conflict este o conexiune deteriorată și incapacitatea de a accepta o pierdere.

Într-o situație de conflict, spune George Kohlrieser, am putea să ne gândim la acesta ca la o provocare, la o oportunitate sau chiar ca la o sursă de creativitate. Intrucât ieșirea din impas implică găsirea celei mai bune soluții în timp ce păstrezi relația cu celălalt prin conectarea emoțională.

George Kohlrieser propune să abordăm conflictul cu tehnica ”put de fish on the table”. Dacă un subiect nu este scos la iveală va ajunge să fie din ce în cea mai mare și se va transforma într-o problemă mai mare. Printre efectele negative ale evitării conflictului enumeră faptul că nu mai schimbăm informații, ne simțim copleșiți de stres, apare pierderea stimei de sine sau chiar distrugerea relației.

Când evenimentele din exterior ne determină reacțiile, de exemplu dacă suntem criticați, drept răspuns, avem tendința să criticăm înapoi. Însă nu trebuie să fie așa. Autorul a identificat patru principii cu ajutorul cărora putem rezolva orice conflict:

Never create an enemy

The person in never a problem

Maintain a sincere desire to help the other person get what he or she wants or needs

Never be hijacked by attacks and intense emotions

În urma lecturii acestui articol vreau să rămâi cu nevoia de a păstra conexiunea în orice situație, cu ideea că poți pune întrebări în momente dificile și cu nevoia de a te concentra pe un scop comun în orice discuție. Iar dacă într-o situație conflictuală la job sau acasă nu funcționează nici dacă oferi mai multe opțiuni, nici dacă vezi situația din mai multe perspective, ia o pauză. Înțelege factorii care declanșează răspunsul automat și construiește puterea de a-ți controla reacțiile și emoțiile.

”Everyone can live their lives with a hostage free state of mind and appreciate the greatest gift of all - experiencing the joy of being alive.”

De ce nu fac zebrele ulcer? - Robert M. Sapolsky

 

Am 35 de ani și muuulte fire de păr albe. De la stres. De la cât de puțin am știut de-a lungul anilor să mă adaptez la anumite situații noi. De la momentele în care am încercat să controlez situațiile care de fapt nu erau în controlul meu.

Pentru mulți oameni stresul are efecte mult mai grave. Robert M. Sapolsky explică în ”De ce nu fac zebrele ulcer?” legătura dintre stres și riscul crescut de a fi expus la anumite tipuri de boli dar oferă și câteva sugestii pentru a dezvolta un mecanism sănătos de a răspunde la stres.

Stresul susținut sau repetat, spune autorul, poate să ne submineze corpul în nenumărate modalități. În timpul unei situații de urgență, organismul întrerupe procesele regeneratoare de lungă durată care sunt ”costisitoare”. De exemplu, dacă ai fi o zebră, în timp ce fugi de leul care te urmărește, este inhibată digestia, pentru că ”ai lucruri mai bune de făcut decât să îți digeri micul dejun când încerci să nu fii micul dejun al altuia”. În timpul stresului este inhibată creșterea și reproducerea, iar refacerea țesuturilor se suspendă. Cu aceste modificări, imunitatea este și ea inhibată pe termen lung, chiar și în situațiile în care stresul este de natură psihologică.

Odată ce am dobândit acest ”obicei” de a permite stresului să ne afeceteze, este greu să îl modificăm și să dobândim obiceiuri noi - acele mecanisme sănătoase de a răspunde la stres. Sapolsky sugerează să găsim câteva lucruri mici pe care le putem face în direcțiile următoare:

Optimism

Sport

Sprijin social

Pedictibilitate

Control

Concret, putem să găsim acele activități care să ne confirme că în viața există și lucruri bune – cum sunt hobby-urile, să facem sport - exercițiul fizic are efecte dovedite de reducere a frustrării cu condiția să fie făcut cu regularitate pe o perioadă mai lungă; să căutăm sprijin social - chiar și sub forma ”unei urechi” care doar să ne asculte; să căutăm predictibilitate - să știi ce urmează face ca anumiți stresori să fie mai puțini stresanți; să avem credința că dețiem controlul.

Dacă nu ai citit edițiile anterioare ale acestui newsletter, dar vrei să citeșți mai multe despre obiceiuri, îți recomand Atomic Habits și Obiceiuri mici, schimbări mari.

Sapolsky explică faptul că bolile cauzate de stres apar de cele mai multe ori ”în urma faptului că declanșăm atât de frecvent un sistem fiziologic care a evoluat să reacționeze față de pericole fizice acute, însă, pe care noi îl punem în funcțiune, luni de-a rândul, facându-ne griji legate de credite, relații sociale și promovări.”

Când ai tendința să crezi că lucrurile ce ți se întâmplă sunt atât de grave, ai putea să te pui în pielea unei zebre sau a unui leu și lucrurile de natură psihologică, care te înspăimântă, poate nu vor mai părea atât de reale în comparație cu ce simte zebra când este atactă de leul flămând care, la rândul lui încearcă să supraviețuiască.

Pentru mine, să abordez orice situație cu optimism și să caut informațiile care să-mi ofere predictibilitate sunt acele lucruri mici care mă ajută în prezent să fac față stresului. Și când mi-e cel mai greu să mă pun în pielea unei zebre, mă întreb dacă peste 5 ani lucrurile mi se vor mai părea la fel de grave, iar răspunsul este de cele mai multe ori nu.

Tu cum faci față stresului?

P.S. Dacă ai rămas măcar cu un lucru acționabil din acest articol, m-aș bucura să-l dai mai departe către un prieten. Îți mulțumesc!

Puterea prezentului - Eckhart Tolle

Multă vreme am trăit fie condusă de regrete, de gândul că nu am fost suficient de bună sau că nu am făcut suficient de multe, fie îngrijorată cu privire la viitorul pe care nu putem să-l controlez. Ce n-am pierdut niciodată a fost speranța că îmi pot îmbunătăți viața și să devin mai împlinită, chiar dacă nu avem o idee clară despre cum să fac asta.

Eckhart Tolle oferă în Puterea prezentului mai multe metode de navigare pe terenul complex al vieții interioare și relațiilor cu trecutul, prezentul și viitorul. În centrul filosofiei sale este pus accentul pe trăirea momentului prezent ca o modalitate de a evita cea mai mare parte a durerii. În acest scop, cartea se concentrează pe conexiunea dintre minte și suferință, oferind o varietate de perspective asupra numeroaselor moduri autodistructive prin care ne folosim mintea.

Primul pas pentru a ne găsi pacea interioară, spune autorul, poate fi mai ușor decât ne imaginăm. Tindem să trăim în trecut și în viitor, astfel neglijăm singurul moment care ne este pe deplin disponibil: prezentul.

Nu există avantaje să ne facem griji cu privire la viitor sau să trăim în trecut, dar există multe pentru a trăi „în prezent”.

Un alt aspect important pe care trebuie să îl înțelegem este durerea, nu se referă însă la durerea de natură fizică. O parte din noi are nevoie de durere pentru a supraviețui, întrucât, spune autorul, nu este altceva decât o rezistență interioară creată de sine față de lucrurile exterioare pe care nu le putem schimba. Simțim durere atunci când nu suntem mulțumiți de felul în care sunt lucrurile, dar nu ne simțim suficient de puternici pentru a le schimba.

Un alt aspect al durerii create de sine este „corpul durerii”, o parte a sinelui care are nevoie de noi să simțim durerea pentru a putea supraviețui. Deoarece este compus din experiențele noastre dureroase, el crește și se întărește ori de câte ori experimentăm durere. Prin urmare, va încerca să ne facă mizerabili și triști. Acest ciclu poate continua foarte mult timp până când, în cele din urmă, durerea devine o parte esențială a noastră: ne identificăm cu corpul durerii. Deoarece durerea va fi o parte atât de importantă a vieții noastre, ne va fi teamă să o renunțăm, pentru că ne-ar pune în pericol identitatea.

Dacă vrem o viață mai bogată, autorul ne sugerează să ne concentrăm asupra corpului, nu asupra minții care este responsabilă de durere prin aducerea în prim plan a amintirilor din trecut sau prin planificarea viitorului, ocupându-ne întreaga viață cu amintiri regretabile și scenarii viitoare pline de anxietate. 

Pentru a ne separa de mintea noastră, trebuie să devenim pe deplin conștienți de ea și de puterea pe care o are asupra noastră, altfel nu vom înțelege niciodată nenumăratele moduri mici și subtile în care ne influențează gândirea și comportamentul – și, prin urmare, fericirea.

Nu trebuie să ne concentrăm asupra trecutului sau viitorului. Ci să trăim în prezent și să ne separăm de mintea supra-gânditoare. Urmând această metodă ne vom vom îmbunătăți viața.

P.S. Dacă ai rămas măcar cu un lucru acționabil din acest articol, m-aș bucura să-l dai mai departe către un prieten. Îți mulțumesc!

Curajul de a nu fi pe placul celorlalti - Ichiro Kishimi și Fumitake Koga

Am amânat să scriu această recenzie din lipsă de curaj... curajul de a nu fi pe placul celorlalți. Însă cum niciunul dintre noi nu s-a născut pentru a satisface nevoile celorlalți, zilnic pornesc în căutarea curajului de a fi eu însămi. Ceea ce îți doresc și ție.

Cartea scrisă de  Ichiro Kishimi și Fumitake Koga prezintă ideile și învățăturile filosofice și psihologice ale lui Adler, sub forma dialogului narativ dintre un filosof și un tânăr.

Atunci când încercăm să obținem recunoaștere din partea celorlalți, considerăm că satisfacerea așteptărilor celor din jur reprezintă singurul mijloc pentru a obține apreciere. Aceasta este definiția educației de tip răsplată și pedeapsă, care spune că vom fi lăudați dacă acționăm corespunzător indicațiilor celorlalți. Cu această mentalitate, spune autorul, vom fi mereu îngrijorați că alții ne urmăresc și ne vom teme de judecata lor, așa că ne vom reprima „adevăratul eu“. Și vom fi nefericiți.

 Abia atunci când lăsăm deoparte competiția, victoria sau înfrângerea, vom începe să ne descoperim pe noi înșine. Abia atunci vom putea să ne găsim singuri răspunsurile și să ne bucurăm de viața care este o serie de momente, fiecare purtând numele de „acum“.

Cu ce am rămas în urma lecturii?

Experiențele noastre nu sunt decisive, ci sensul pe care îl dăm acestora.

Nu contează cu ce calități te naști, ci cum alegi să le folosești.

Oamenii se pot schimba oricând, indiferent de mediul în care se află.

Indiferent ce s-a petrecut în viața ta până în prezent, nu ar trebui să influențeze câtuși de puțin felul în care vei trăi de acum înainte.

Iar pentru a fi fericit ai nevoie de doar 3 lucruri: acceptarea de sine, încrederea în ceilalți și contribuția adusă celorlalți.

Cu drag,

#poveșticusuflet

Cum sa ne pastram copiii aproape - Gabor Mate

" Tinerii nu vor deveni adulți independenți, cu respect față de propria persoană prin strădania de a se potrivi cu orice preț așteptărilor imature ale grupului de prieteni.”

    Gabor Mate este psiholog, medic și autor maghiar-canadian cu experiență în medicina de familie, având un interes special pentru dezvoltarea copilăriei. În lucrările sale explică potențialul impact al traumei trăite în copilărie, pe tot parcursul vieții asupra sănătății fizice și mentale, inclusiv asupra bolilor autoimune, cancerului, tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD), asupra dependențelor dar și asupra unei game variate de alte afecțiuni.

În cartea Cum să ne păstrăm copiii aproape atrage atenția părinților asupra fenomenului orientării copiilor spre egali, lucru care le poate afecta nu doar dezvoltarea acestora dar și relația cu părinții.

Autorul pleacă de la premisa că un copil poate ști ce-și dorește dar avertizează ca e periculos să presupunem că poate ști ce are nevoie de fapt. Din acest motiv, rolul părinților în educarea copilului este esențial și el nu poate fi înlocuit de grupul de prieteni, fenomen tot mai întâlnit în ultima perioadă. 

    Pentru a putea răspunde pozitiv cerințelor părinților, copilul trebuie să fie atașat de aceștia, să simtă că depinde de părinți. Atașamentul, explică Gabor Mate, este cel care controlează atenția copilului, el fiind în centrul relațiilor și al funcționării sociale, de el este responsabilă căutarea dar și menținerea proximității, apropierii și conectării fizice, comportamentale, emoționale și psihologice. A fi părinte nu este un rol, este o relație cu copilul tău.

Iar pentru a înțelege mai bine relațiile, Gabor explică cele 6 tipuri de atașament:

• simțurile și nevoia de proximitate fizică;
• uniformitatea - copiii au tendința să fie asemenea celor de care se simt apropiați;
• sentimentul de apartenență și loialitatea;
• importanța - prezența noastră contează pentru copil;
• sentimentele de căldură, iubire, afectiune - copilul păstrează în minte imaginea părintelui iubit și iubitor, găsind confort și sprijin în aceasta;
• aprecierea - acest tip de atașament este în legătură cu vulnerabilitatea și cu dorința de a aparține, de a fi văzut și ascultat.

Îndrumarea unui copil care nu ne ascultă este dificilă, dar îndrumarea unui copil care își ia valorile din altă parte, în special din grupul de prieteni, imaturi și ei, e și mai dificilă.

Când relațiile de atașament dintre părinți și copii sunt în competiție cu atașamentul față de egali,  apare un deficit de atenție din partea copilului. 

”Secretul parentingului constă nu în ceea ce face părintele, ci mai degraba în ce este parintele în ochii copilului.”

Atașamentul nu este însă un comportament ce poate fi învățat, ci o conexiune ce trebuie căutată. Când copilul încearcă să obțină aprobarea egalilor săi, în loc de cea a părinților, motivația de a fi bun pentru părinte scade. În acest context, puterea pe care o pierd părinții este aceea de a atrage atenția copiilor, de a apela la bunele intenții și la respect dar și de a ne asigura cooperarea lor. Autoritatea de a fi părinte se transferă oricărei persoane de care depinde copilul, chiar dacă acesta este unul dintre prietenii săi. 

Insă, indiferent de provocările pe care le întâmpinăm ca părinți, relația noastră cu copiii ar trebui să fie prioritară.

Cum să ne păstrăm copiii aproape?

• să le atragem atenția într-un mod prietenos;
• să reconstruim relația de atașament;
• să facem din relația cu copilul o prioritate;
• să creăm intimitate;
• să creăm structuri dar și limite clare când este nevoie;
• să limităm contactul cu egalii;
• să folosim conectarea nu izolarea;

”Acceptarea necondiționată este cel mai greu de transmis în momentul în care este cea mai mare nevoie de ea: când copiii ne-au dezamăgit, au călcat în picioare valorile noastre sau sunt instabili. Exact în aceste momente trebuie să le arătăm, prin cuvinte sau gesturi, că sunt mai importanți decât ceea ce fac, că relația noastră contează mai mult decât comporatamentul sau realizările.”

Gabor explică și cum putem preveni orientarea spre egali, cum să gestionăm orientarea copiilor către sexualitate la vârste imature dar și către internet, telefoane sau jocuri.

În firea noastră nu se află căutare de informații despre lume, nici măcar divertismentul, spune autorul, nevoia noastră primară este de comuniune. Căutăm conectarea, nu informații despre lume. Ne dorim o asigurare că aparținem celor care sunt importanți pentru noi, că suntem doriți și înțeleși. 

Tehnologia a ajuns să compenseze nevoia de atașament neîmplinită a copiilor. Copii folosesc dispozitivele mult mai puțin pentru a învăța decât pentru a forma și menține relații. Ei ”rezolva” problema aprecierii având ”mulți” prieteni pe Facebook. Acest fapt nu face însă decât să adâncească și mai tare problema și nu rezolvă nicicum nevoia de apropiere. Ce se împărtășește online este de obicei artificial și superficial.

Apare din nou întrebarea: cum să ne păstrăm copiii aproape în epoca internetului, a telefoanelor și a jocurilor online?

Pentru noi funcționează vacanțele petrecute împreună sau cina în familie, acestea fiind momente ce trebuie protejate în orice familie.  Am redescoperit, odată cu vremea bună de afară, drumețiile scurte de o zi dar și picnicurile în curte în weekend, activități care sunt foarte apreciate de către copiii mei. Am redescoperit jocurile de cărti sau badminton, inclusiv gătitul împreună aduce conectare și voie bună.

Recomand cartea scrisă de Gabor Mate, împreună cu Dr. Gordon Neufeld, părinților care au copii la grădiniță, în școala primară dar în special părinților de adolescenți.

Cu drag,

#poveșticusuflet

Poți asculta aici varianta audio:

O călătorie pe urmele regilor dar și alte trasee montane pentru copii

Azi e sâmbătă. Ziua când vin bunicii în vizită. Îmi place să vină bunicii, dar mai ales bunicul, pentru că facem o mulțime de lucruri împreună. Odată am construit o mașinuță de lemn. A fost tare distractiv. Sunt curios ce vom face azi?

- Cine vrea să pornească într-o aventură? a întrebat bunicul Cezar intrând în casă.

- Bunicule, bine ai venit! i-a răspuns Matei și l-a luat în brațe. Aventură? Daaaaa. Mergem. Acum?

- Ne pregătim și pornim la drum. Îi răspunse bunicul.

- Dar în ce aventură vom merge, bunicule? Ce vom face? Unde mergem? Cât durează? Când ne întoarcem?

Bunicul scoase de la spate un rucsac, o carabinieră și câteva corzi și i le dădu lui Matei. 

- Coarda și carabiniera le vom folosi când mai crești, pentru escaladă. Îi spuse bunicul.

- Oau, mulțumesc, ce frumoasă e carabiniera, mulțumesc bunicule. Pot să o păstrez? Îi spuse Matei și-i mai dădu o îmbrățișare. Totuși, hai spune-mi unde mergem? îl mai întrebă Matei încă o dată.

- Hai să îți spun mai bine o poveste despre locul în care vom merge.

    Aventura noastră începe într-o pădure magică, în Parcul Natural Bucegi. Vom merge prin pădure, pe un drum pe care au mers regi și regine. Din acest motiv, drumului îi spune Poteca Regală și a fost construită după inaugurarea Castelului Peleș. 

- Mergem și la castel?

- Sigur, cum să nu. Vom merge prin pădure, apoi vizităm și castelul.

La capătul aleii regale vom ajunge la Stâna Regală unde vom mânca. Apoi, vom mai urca puțin de tot până, până la Stâncile Franz Joseph și la un loc de unde putem să vedem orașul de sus. Vom fi la aproape 1300 de metri altitudine.

- Cât de sus. Dar de ce stâncile au acest nume, bunicule?

- Stâncile Franz Joseph au fost amenajate la cererea regelui Carol I în 1896, cu prilejul vizitei pe care împăratul austriac Franz Joseph urma să o facă pe meleaguri românești.

- Și spui că pe drumul pe care vom merge au trecut regi și regine? ce tare! Dar, cum ne pregătim pentru drum bunicule? 

Dacă ne rătăcim? 

Dacă mă julesc? 

Dacă mi se face foame? 

Și cât dureaza?  

- Mai întâi facem o listă cu tot ce ne trebuie să punem în rucsac, și apoi răspundem la toate întrebările.

- Știu eu, știu eu, luăm carabiniera pe care mi-ai adus-o.

- Da, o luăm și pe ea, să prindem șapca pe ghiozdan, însă ne mai trebuie și alte lucruri:

• o sticlă cu apă pentru fiecare, trebuie să ne hidratăm.
• căciulă dacă ne va fi răcoare, șapcă să ne protejăm dacă va fi soare, haine de schimb
• ochelari și cremă de soare
• frontală, dacă ne prinde seara prin pădure
• o hartă
• o trusă de prim ajutor, să fim pregătiți
•  un fluier și un aparat foto
• ceva de mâncare pentru o zi

- O gustărică. Și un zâmbet mare apăru pe fața lui Matei. Ce foame mi-e chiar acum. La ce ne trebuie fluierul bunicule?

- Pentru a ne face simțită prezența în cazul unui posibil pericol.

- Adică dacă ne întâlnim cu un urs? Mie nu mi-e frică.

- Mă bucur că nu îți e frică, dar e bine să fim pregătiți.

- Bunicule eu cred că suntem pregătiți. Tu ce crezi? Suntem?

- Da. Suntem pregătiți.

- Aventură pe urma regilor venim! spuse Matei și sări în sus de bucurie.

• Bagaj în portbagaj - bifat.
• Centură de siguranță- bifat
• Aparatul de fotografiat la îndemână - bifat

- Cât mai avem, bunicuțu?

- Am plecat de abia de 5 minute, Matei. Mai durează puțin. Hai să jucăm un joc. Vrei?

- Da!!!

- Jocul este așa. Te uiți pe fereastră și spui cu ce literă începe un lucru pe care îl vezi și eu încerc să îl ghicesc, bine?

- Bine. Eu încep. Eu văd cu ochii mei ceva ce începe cu litera ”c”.

- Un cățel? îl întrebă bunicul.

- Nu, bunicule. Nu ai ghicit.

- O casă?

- Nuuuu, sunt și case dar nu la asta m-am gândit. 

- Îmi dai un indiciu?

- Este cu verde și cu maro. Îi răspunse Matei.

- Un copac?

- Da!!! Felicitări, ai ghicit bunicule, Acum e rândul tău.

Cu toate că s-au jucat, drumul cu mașina i s-a părut lui Matei că durează o veșnicie, însă bunicul i-a spus ca a durat doar o oră și jumătate.

- Am ajuns, i-a spus bunicul cand a oprit mașina. Traseul pe care vom merge este marcat cu bandă albastră. El pornește de la gara din Sinaia, însă noi am parcat mașina la ieșirea din stațiune către Cota 1400. Poteca este pietruită și amenajată cu trepte, urcând șerpuit prin pădure, molcom, până la destinația noastră finală – Poiana Stânii Regale.

Vom trece peste răul Peleș. De-a lungul potecii regale, vom trece pe lângă punctul de belvedere Stânca cu Clopoței și Izvorul Poiana Stânii, iar la final, se află Stânca Franz Josef, un alt punct de belvedere către Sinaia, Valea Prahovei și Munții Baiului. 

- Ce e aia belvedere, bunicu?

- Este un loc de unde se poate admira o priveliște frumoasă.

- Fa-mi o poza bunicule, te rog!

În pădurile din Munții Bucegi, mi-a spus bunicul, sunt multe specii de animale: mistreț, iepure, lup, vulpe, urs, cerb, râs, căprioară, veveriță. Sunt și păsări: cocoșul de munte, găinușa de alun, zăganul, iar în apele reci de munte se găsesc pești ca păstrăvul, cleanul și mreana. În zona alpină, se întâlnesc acvila de munte și capra neagră. 

Din cauza oamenilor, multe specii sunt pe cale de dispariție, mi-ar plăcea să văd și eu cerbul carpatin, căprioare, mistreți, râși, lupi, vulpi, veverițe, pârșul mare, pârșul cu coada stufoasă, pârșul de alun, șoarecele scurmător. Drumul prin pădure a fost tare frumos. Dar nu am văzut niciun urs, doar niște șoricei mici și drăguți. 

- Mai avem mult până la poiană, bunicuțu? 

- Nu mai avem așa mult. 

- Uite un izvor, ce rece e apa! 

- Dacă am ajuns la izvor, înseamnă să suntem aproape de Poiana Stânii.

Mai facem câțiva pași, virăm la dreapta și gata. Am ajuns în Poiană. 

- Ce lumină e aici! spuse Matei cu uimire.

 

- Da, este o lumina foarte frumoasă. Ai obosit? Mâncăm? îl întrebă bunicul Cezar pe Matei.

- Da!!! Gustărică. Mâncarea pare că e mai bună după o plimbare prin pădure. Nu ți se pare?

Ce fac cu ambalajul de la biscuiți, bunicu? Nu avem coș de gunoi aici.

- Nu aruncăm în natură ambalaje sau alte gunoaie. Le luăm cu noi și le reciclăm. Reciclarea este un lucru bun pentru natură, pentru că din lucrurile pe care altfel le-am arunca, se fabrică produse noi sau se pot folosi la altceva. Fiecare dintre noi este responsabil să recicleze și să protejeze mediul înconjurător, deci și tu poți face așa ceva.

- Dar de ce nu sunt coșuri de gunoi pe munte, bunicule?

- Bună întrebare Matei. Tu de ce crezi?

- Să nu vină urșii?

- Exact, să nu vină urșii sau alte animale.

- Gata. L-am pus în rucsac.

După un timp de liniște, Matei avea o nouă întrebare.

- Ce fel de munți sunt aceștia bunicule?

 

-          

    

    Masivul Bucegi se află la extremitatea estică a Carpaților Meridionali. Are o formă de potcoavă -deschisă spre sud, din centrul căreia izvorăște râul Ialomița.  Este o căsuță minunată pentru o mulțime de specii cum îți povesteam mai devreme.

Uite, am mers pe drumul acesta serpuit, și mai urcăm putin până la Stânca Franz Josef. Îi spuse bunicul și îi arată pe hartă. Iar de jos până aici am făcut cam o oră.

 

Ajunși la punctul de belvedere de la Stânca Franz Josef, Matei rămase fără cuvinte.

- Ce mici suntem bunicule și ce frumos se vede.

- Da, așa este. De aici e vede Sinaia, Valea Prahovei și uite acolo sunt Munții Baiului. 

- Mai mergem pe munte bunicule? Mai mergem? Ce trasee mai știi?

- Îți povestesc pe drumul de întoarcere.

După ce au poposit ceva vreme la zona de belvedere, Matei și bunicul său au pornit înapoi, pe Poteca Regală, spre mașină spre Castelul Peleș. După ce au vizitat și castelul, bunicul îi povesti ce alte trasee sunt ușor de parcurs:

- Muntele are multe trasee frumoase. Am putea merge la Prăpăstiile Zărneștilor și Cabana Curmătura. 

În zona Zărnești - Bran, o plimbare prin Prăpăstiile Zărneștilor din Munții Piatra Craiului poate fi un mod de a face mișcare în natură și de a te bucura de peisaje cu stânci abrupte. Dacă avem noroc, s-ar putea să zărim capre negre pe cei mai înalți și îndepărtați pereți de aici. 

 

Un alt traseu frumos este spre Canionul Șapte Scări.

Traseul pleacă din localitatea Dâmbu Morii, este marcat cu dungă galbenă până la cabana Piatra Mare și urmează drumul forestier și apoi poteca până la intrarea în canion. Trebuie să știi că panta nu este foarte mare până aici și traseul este potrivit chiar și pentru cei mai mici munțomani ca tine.

Odată intrat în canion, temperatura scade cu câteva grade, iar cascadele pe lângă care urci îți iau privirea. Canionul este amenajat integral cu 7 scări, cea mai impresionantă fiind cea de 15m.

 

 

Sfinxul are și el o poveste pe care de abia așteaptă să ți-o spună.

Traseul către Babele și Sfinx ce pornește de la Piatra Arsă. Aici, poți alege să urmezi banda galbenă sau traseul ciclist și într-o oră - o oră și 30 minute, ajungi la destinația finală. Fiind traseu de creastă, te bucuri de priveliști în toate părțile, către Crucea Caraiman, Vârful Coștila, Cheile Tătarului și nu numai. Pentru copiii mai mari sau cu o rezistență la efort mai crescută, se poate încerca traseul către Vf. Omu, cel mai înalt din Munții Bucegi. 

Și cred ca ești pregătit să mergem și la Baia de Fier, pe traseele de via ferrata. Aici vom folosi carabinieri, corzi, cască și un echipament speciale.

 

 

- Bunicule, îți mulțumesc! A fost o aventură minunată. Am învățat așa multe. Sunt obosit, vreau acasă și... nu vreau.

Ca să nu uităm această aventură, putem să începem un jurnal de călătorie, îi spus bunicul lui Matei.

În acest jurnal, putem să salvăm informații despre traseu, să desenăm ce am văzut și ne-a plăcut dar și alte lucruri de care să ne aducem aminte. De exemplu am putea să ne gândim ce am vrea să ne aducem aminte în viitor despre această călătorie.

-          Știu, aș vrea să îmi amintesc ce frumoasă e pădurea dar și cât de mare e lumea. Se vedea așa frumos de la belvedere!

-          Așa este. Am putea să mai notăm în jurnal dacă e ceva ce ne-a aduc bucurie în ziua respectivă sau dacă am vazut ceva ce ne-a atras atenția.

-        Am văzut un șoricel tare mic. Pot să desenez un șoricel?

-          Da, sigur. De asemenea, am putea să notăm și cât de curajoși am fost.

-          Adică să scriu că nu mi-a fost teamă să mă întâlnesc cu ursul?

-          Nu e greșit nici dacă ți-a fost teamă, îi răspunse bunicul cu blândețe.

-          Acum că spui, să știi că mi-a fost puțin frică. Putem pune și poze?

-          Sigur că putem pune! Multe locuri vor ajunge să îți fie dragi și vei dori să le revezi în poze dar și să revii peste ani.

După o zi plină, Matei a ajuns acasă, a făcut un duș și s-a băgat în pat. În loc de povestea de culcare a povestit toate lucrurile care i-au plăcut.

Și pentru că, vorba aceea, oricărui călător îi stă bine cu drumul, uite câteva lucruri pe care e bine să le știi când mergi pe munte:

Ne uităm la starea vremii înainte să pornim la drum.

Pe unele trasee nu e nevoie de hartă, dar e bine șă știm pe ce traseu vom merge.

Ne informăm cât de greu este traseul și estimăm dacă putem să îl parcurgem în întregime atât noi, cât și cei care vor merge cu noi. Copiii pot avea limite diferite de stres, de rezistență și atunci e bine să luăm pauze dese și să fim atenți la semnalele nonverbale.

Avem echipament corespunzător.

Ne bucurăm de drumeție și nu aruncăm gunoaie. Protejăm natura. Am văzut mulți turiști care la întoarcere adună pet-urile găsite pe drum. Astfel, îi putem învăța pe cei mici și o lecție de cultură civică.

Nu hrănim animalele pădurii.

Anunță pe cineva unde pleci și reține că poți cere ajutorul la 0SALVAMONT sau 112.

Pentru amintiri dragi, păstrează un jurnal de călătorie.

 

Ne vedem responsabili pe munte!

Cu drag,

Povesticusuflet

 

Surse despre munții Bucegi:wikipedia.org

Harta: https://muntii-nostri.ro/ro/routeinfo/drumul-sinaia-cota-1400-poiana-stanii