Privind înăuntru - Petronela Rotar

Am găsit în cartea Petronelei un lucru de care nu m-am simțit niciodată capabilă - O vulnerabilitate asumată. Așa am ajuns să o admir pentru puterea de a da glas rănilor, durerilor, fricilor și pentru puterea de a le vindeca.

Am citit ultimele pagini atât de lent pentru că îmi doream ca aceste momente să nu se termine prea curând, să am timp să mai respir puțin.

Privind înăuntru nu este doar despre sinceritate și despre acceptarea fricilor, pe mine m-a ajutat nu doar să mă accept ci și să mă prețuiesc și să mă iubesc mai mult. Nu cred că voi putea fi vreodată la fel de vulnerabilă, nici pe jumătate, însă, simt deja cum viața capătă un nou sens atunci când primește acceptare și înțelegere.
Din când în când aleg să privesc înăuntru și să zăbovesc mai mult în casa sufletului meu decât o făceam până de curând. Nu mai stau doar în  prag, pătrund conștient în acest univers magic în care, tot din când în când, aleg să mai șterg și praful.

Mulțumesc!
Cu drag,
#poveșticusuflet

Proiectul Rosie - Graeme Simsion

Cât de bine se împacă relațiile dintre doi oameni cu checklistul si planificarea pe ore si minute a fiecărei zile din an, am aflat din cartea lui Graeme Simsion. Bătălia dintre criteriile rationale și emoții din această poveste are un final plin de farmec.
Ce a reușit sa ma învețe aceasta carte este că niciodată nu e prea târziu să învățăm lucruri noi despre noi si să schimbam acele comportamente care ne sabotează fericirea- cum ar fi să avem o listă lungă de criterii pe care persoana pe care o iubim ar trebui să le îndeplinească, total nerealiste.

Am răs alături de Don si de Rosie si am simțit din nou emoția îndrăgostirii. Sentimentele nu țin cont de rațiune, însă, avem nevoie de rațiune pentru a păstra un echilibru și a avea grijă să păstrăm iubirea.
Sper să-ți aducă și ție zâmbetul pe buze!

Cu drag,
#poveșticusuflet

Option B - Sheryl Sandberg, Adam M. Grant

Cu toții suferim pierderi: job, iubiri, relații, oameni dragi, etc. Întrebarea provocatoare nu este dacă vom trece prin astfel de situații, pentru că sunt inevitabile, întrebarea care necesită răspuns este cum facem față acestor evenimente care ne scot din ritm și ne dau viața peste cap.

Am citit cu atenție povestea lui Sheryl despre cum a reușit să treacă peste moartea soțului ei și să își redobândească liniștea și puterea de a-și crește cu bucurie mai departe copiii.
Ce ne sabotează procesul de vindecare? Credința că suntem de vină pentru ce ni se întâmplă, credința că un eveniment ne poate da peste cap toate aspectele vieții și credința că suferința în urma pierderii ne va apăsa pentru totdeauna.

Cum reușim să depășim o traumă și să nu ne mai lăsăm copleșiți pentru mult timp? Pentru Sheryl a funcționat să-și caute puterea interioară, să consolideze relațiile cu prietenii apropiați și să-și descopere scopul în viață. Atunci când suntem educați să căutam mai multe posibilități și ne dăm voie să fim fericiți chiar dacă am trecut printr-un eveniment dureros, spune Sheryl, viața merge mai departe.
În loc să așteptăm să fim fericiți pentru a ne bucura de lucrurile mărunte ar trebui să căutăm noi aceste lucruri mici care ne aduc fericire. Sper să te ajute.

Cu drag,
#poveșticusuflet

Povestiri de pe Calea Moșilor - Adina Popescu

Fiecare stradă, din fiecare oraș, ar trebui să aibă o Adina Popescu care să îi adune poveștile și să le dea glas. Calea Moșilor a prins viață sub ochii mei și preț de câteva ore m-am plimbat pe stradă agale și am retrăit copilăria și adolescența alături de Adina.

Cel mai mult mi-a plăcut povestea viermilor de mătase. Poate pentru că, dacă în celelalte povestiri m-am regăsit, în această poveste am avut parte de o experiență nouă și fascinantă.

Cum a fost să ai drept sarcină în clasa a III-a creșterea viermilor de mătase nu mai putem afla decât cu ajutorul poveștilor celor care au avut acest ”privilegiu”.

Sper că ai chef de o plimbare pe Calea Moșilor și că te pregătești așa cum se cuvine, cu sufletul deschis și cu zâmbetul pe buze.

Cu drag,
#poveșticusuflet

P.S. Ilustrațiile făcute de Bilyana Velikova sunt tare faine!

Ela face o boroboață

Ela locuia într-un oraș mic de pe malul Dunării. Când nu mergea la școală, se juca cât era ziua de lungă afară. Îi plăcea să se urce în copaci, să facă pâinici din lut și să le coacă la soare.

Când era urât afară, Ela se juca în casă. Uneori se juca cu păpușile, alteori picta sau desena, însă, pentru că cel mai mult îi plăcea să se joace handbal, nu se putea abține, nici măcar în casă deși mama îi spusese de câteva ori că singurul loc în care se poate juca cu mingea este afară.

Își dorea să ajungă o mare handbalistă. Ce-ar simți atunci când va câștiga primul meci cu echipa, dar primul trofeu? Aceasta era marea întrebare ce o măcina în fiecare zi și la care visa ochii deschiși.

S-ar simți tare bucuroasă! Cu siguranță.  

Într-o dimineață, în timp ce crengile prunului bătrân se loveau de geamul din sufragerie, Ela zâmbea ștrengărește și își imagina că este în sala de sport. Ținea mingea strâns în mână dreaptă, ridică un picior și aruncă cu putere.

A uitat că era în casă.

Ups!

Mingea, în loc să aterizeze pe canapea, unde și-ar fi dorit Ela să nimerească, a nimerit drept în vaza cu flori a mamei. Vaza s-a dezechilibrat, s-a clătinat de câteva ori și a căzut pe podeaua de lemn. Degeaba a încercat Ela să o prindă.

- Ce o să spună mama acum?  Se întreba Ela în timp ce strângea toate cioburile. Nu-mi dă voie să mă joc cu mingea în casă. 

A încercat să lipească cioburile cu bandă de scotch.

A încercat să le lipească chiar și cu lipici.

Nimic nu părea să funcționeze. Neștiind ce să mai facă, le-a ascuns sub pat, să nu le găsească nimeni. Apoi, i-a venit o idee. 

Împreună cu sora ei mai mare, au mers la primul magazin și cu banii strânși de la Crăciun, i-a cumpărat mamei o vază nouă. Nu au găsit același model. I-a cumpărat și flori, însă, îi era în continuare tare rușine.

Trebuie să-i spun mamei adevărul. Oare să-i spun mamei adevărul? Da, trebuie... Trebuie să-i spun mamei adevărul....își spunea Ela în drum spre casă, încercând să se încurajeze.

Ajunsă acasă, a deschis ușa încet, s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, a pășit cu grijă, însă tot s-a împiedicat de pantofii împrăștiați prin hol. A întrat în camera de zi și căuta cu privirea locul unde ascunsese cioburile. Mama stătea pe un fotoliu și citea o carte.

Când s-a uitat cu grijă sub pat, s-a înroșit la față. 

Cioburile dispăruseră. 

Era prea târziu. Ela s-a dus la mama și i-a dat vaza cea nouă. Ea a îmbrățișat-o. 
Știe ce am făcut.

- Îmi pare rău, mami! Nu am vrut. Am spart vaza. Am încercat să o lipesc, dar nu am putut. Așa că am rugat-o pe Laura să mă ajute și am mers împreună la magazin. Nu am mai găsit o vază la fel. Îmi pare rău.

Mama nu m-a certat, m-a ascultat cu atenție și mi-a dat o îmbrățișare mare.

- Cu toții facem greșeli și nu e o rușine să recunoști că ai greșit. Dimpotrivă, ai fost foarte curajoasă astăzi. Este foarte frumoasă această vază noua. Mulțumesc!

Uf, răsuflu ușurată. Ce bine că i-am zis.

- Uite, ploaia s-a oprit. Vrei să facem o plimbare? O întrebă mama. Spune-i Laurei să mergem până la Dunăre.

Ne-am îmbrăcat și am pornit la plimbare. Mama ne-a cumpărat câte o înghețată și i-am povestit pe drum la ce mă gândeam în timp ce am aruncat cu mingea și am spart vaza. 

Și despre visul meu.

- Dacă asta îți dorești, poți să ajungi o mare handbalistă! Mi-a spus mama și m-a îmbrățișat.

cu drag,
#poveșticusuflet

Sursa foto: Pinterest

Nu pot să adorm

Îmi place să fiu plimbat în brațe seara, înainte de culcare. Să fiu alintat și cel mai mult, îmi place să fiu îmbrățișat.

Dar mami și tati îmi spun că sunt prea mare. Că am crescut. Că de acum înainte trebuie să dorm singurel.

Am doar 4 ani. Sunt încă mic și am decis că nu îmi place să dorm singur și nici să cresc MARE.

Când vine vremea să mă bag în pat, mami și tati îmi dau câte o îmbrățișare lungă și sting lumina înainte să iasă din camera mea.

Rămas singur, dintr-odată îmi vine să plâng. Nu mai știu unde mi-am lăsat ursulețul care mă apăra de întuneric. Îl am de când sunt mic și nu ne-am despărțit vreodată.

- Mami, nu îl găsesc pe Jimmy! Strig cât pot de tare.

Mami și tati aprind luminile în toată casa și îl găsesc pe Jimmy. Era ascuns sub canapea. Îl scutur de praf și mă bag cu el în pat. Apoi, mă învelesc cu păturica albastră cu norișori și aștept.

Mami și tati îmi dau o îmbrățișare lungă și sting lumina înainte să iasă din camera mea.

După niciun minut, mi se face o foame cumplită. 

- Mi-e foameeee, n-am mâncat nimic, niciodată! Mami, dă-mi să mănânc, te rooooooog!

Mami și tati aprind luminile în toată casa. Mergem la bucătărie și îmi dau să mănânc. Eu mănânc o felie MARE de pâine cu unt și cu miere iar lui Jimmy îi dau o felie mai mică. După care, mă bag în pat,  îmi dau o îmbrățișare, sting lumina și îmi spun noapte bună! Rămas singur din nou...

...îl strâng în brațe tare pe Jimmy, mă uit pe tavan și mă gândesc - ce dulce era mierea. AAAAA...trebuie să mă spăl pe dinți! Nu vreau să fac carii. Și îmi e așa de sete!

- Mamiiii. Vreau să mă spăl pe dinți și să beau apă. Mergi cu mine la baie și îmi dai și un pahar cu apă?

Mami și tati aprind luminile în toată casa, mergem la baie și mă spăl pe dinți, beau apă, după care mă bag din nou în pat. Îl învelesc și pe Jimmy. Îmi dau o îmbrățișare, scurtă de data aceasta. Sting lumina,  îmi spun noapte bună și îmi dau apoi câte un pupic mic pe frunte!

În cameră e întuneric.

Mă foiesc în pat, însă nu pot să adorm. Zgomote ciudate se aud și nu știu de unde vin? Cri-Cri-Cri

- Mami, poți veni? Spun în șoaptă.

Jimmy are 2 urechi lungi cu care poate să audă orice zgomot, mami. Aproape că-i e frică și lui, îi spun mamei când aprinde luminile în camera mea.

- Sunt doar niște greierași, îmi spune ea vrând să mă liniștească. Îmi închide fereastra să nu mai aud cântecul greierilor. Îmi dă o îmbrățișare, stinge lumina,  îmi spune noapte bună și îmi dă un pupic mic pe frunte!

E liniște acum.

În cameră, nu se mai aude nimic. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, dar tot nu pot adormi. Îl am pe Jimmy lângă mine. Jimmy are 2 picioare lungi și poate fugi atât de repede oriunde dacă e nevoie și e atât de puternic încât poate să mă care și pe mine în spinare. Dar n-a fost cazul. Până acum, când dintr-odată, simt că mă mănâncă ceva.

- Mami, m-a pișcat ceva de picior. Poți veni? Strig eu și sar într-un picior, apoi ma urc pe spatele lui Jimmy, prin întuneric.

Mami și tati aprind din nou luminile în camera mea.  Scutură firimiturile din pat și îmi schimbă cearceaful. Uitasem că am mâncat biscuiți în pat de dimineață. 
De data asta păreau cam supărați, nu îmi mai dau o îmbrățișare, sting lumina,  îmi spun noapte bună, mă învelesc și îmi dau câte un pupic mic - mic de tot pe frunte!

Din camera părinților, de ceva vreme, se aud sforăituri. Sunt singur cu Jimmy și nu pot să adorm fără să fiu plimbat.

Mă dau ușor jos din pat și merg tiptil în camera lor, să nu se trezească.

Mă strecor în pat lângă ei, îi îmbrățișez pe fiecare, le dau câte un pupic, mă duc înapoi în camera mea și îi spun lui Jimmy:

- E timpul să arăți ce ai învățat la cursurile de arte marțiale. Trebuie să ne luptăm cu somnul până dimineață. Îți mai aduce aminte povestea acelui cavaler mic ce trăia într-un regat MARE care, într-o zi, a pornit la drum în căutarea...

...haaaa, căscă Mateiuț și continuă povestea. La fel trebuie să facem și noi,  și care, înainte de a porni la drum, a îmbrățișat toți oamenii din regat, și, călare pe un cal sprinten... adormi buștean până dimineață.

A doua zi, când mă trezesc sunt tare bucuros! Nu-mi mai aduc aminte nimic, decât că am dormit tare bine.

Mami și tati par tare obosiți.  

Eu mă întreb, ce-au făcut toată noaptea?

cu drag,

#povesticusuflet

Sursa foto: Pinterest