Lupita - O poveste despre curaj

Lupita era cel mai mic pui de lup din Pădurea Fără Sfârșit. Pe cât de mică era, pe atât de mare îi era nerăbdarea când pornea în căutare de noi aventuri. Cel mai mult Lupita își dorea să nu mai fie un lup mic.

Cea mai mare descoperire a fost o scorbură adâncă, la rădăcinile unui copac bătrân. Păși cu grijă și cu urechile ciulite. Înăuntru mirosea a mușchi proaspăt și era liniște. Obișnuia să vină aici ori de câte ori îi era dor de mama ei care plecase în Pădurea Veșniciei. Nimeni și nimic nu părea să îi tulbure liniștea. Într-o zi însă, pământul a început să se cutremure. Zgomote puternice străbăteau pădurea și pentru prima dată, Lupitei i-a fost frică. A fugit cât a putut de repede, printre copacii doborâți, spre vizuina unde tatăl său o aștepta.

Vizuina era căptușită cu frunze uscate și cu mușchi și era cald înauntru. Odată cu Lupită intră în scorbură un vânt rece.  Tatăl Lup nu avea vești bune:

- Lupita, unde ai fost? Pădurea Fără Sfârșit este din ce în ce mai periculoasă. Nu e timp de pierdut. Trebuie să pornim spre Pădurea Întunecată unde locuiește Bunicul Lup să-i cerem sfatul, îi spuse tatăl său.

Lupita asculta cu atenție. Ar fi dorit să înfrunte pericolele pădurii, oricare ar fi acelea, nu să fugă de ele.

- Dar tată, nu putem pleca. Nu vreau să mergem la Bunicul Lup. Aici e casa noastră, prietenii și toate amintirile...

Pornind spre Pădurea Întunecată, Lupita făcea pași mici și se tot uita în urmă. Dorea să mai privească locurile dragi, unde s-a jucat, a alergat, se simțea liberă. De ce era Pădurea în pericol și de ce trebuia să meargă în căutarea unui Lup Bătrân să-i ceară sfatul?

Spre amiază au ajuns în Pădurea Întunecată unde lumina pătrundea cu greu printre ramurile copacilor. Privind în jur, Lupita se retrase în spatele tatălui său. Copacii păreau foarte mari. Lupita se făcea din ce în ce mai mică.

Un lup bătrân, cu privirea ageră ca un sloi de gheață, ieși din vizuina din stâncă.

- Bunicul Lup, îi spuse tatăl Lupitei, Pădurea Fără Sfârșit este în pericol. Te rog să ai grijă de Lupita până mă întorc.

- Stai, nu așa ne-am înțeles. Nu mă poți lăsa aici. Tată! Strigă Lupita în urma tatălui său.

Rămasă singură, față în față cu un lup cât un munte de mare, cu blana zburlită îl urmă pe bunicul în vizuină. Burtica începu să o doară, dar nu de foame. Se așeză într-un colț. De ce a plecat tatăl său fără ea? Și ce se va întâmpla cu Pădurea Fără Sfârșit? Cu amintirile despre mama?

Se hotărî să fugă. Pe furiș. Și să-i arate tatălui său că nu mai este mică. Că nu îi este frică. Că și un lup mic poate să apere pădurea.

Se strecură afară din vizuină și o luă la fugă. Simțea vântul cum trece peste blănița ei și a tot fugit până când se opri brusc. Își simți lăbuțele ude. Lupita nu știa să înoate și se temea să nu cadă în apă.

- Auuuuuuu! Curaj, Lupita! Își spuse. Trase aer adânc în piept, păși cu grijă pe pietre și când să ajungă pe malul celălalt al râului, alunecă și căzu.

- Auuuuuu, asta îmi mai trebuia, să mi se ude blănița.

Se scutură cu putere și se rostogoli în iarbă să se usuce, când dădu nas în nas cu un pui de arici. Ariciul se făcu ghem și se rostogoli și el.

Lupita se dezmetici repede și-l ajunse din urmă.

- Stai, nu îți fac nimic. Am nevoie de ajutor! Te rog. Îi spuse Lupita.

Ariciul își ridică țepii mici pe spinare și o întrebă pe Lupita:

- Cine ești și ce vrei? Să știi că nu îmi e frică de tine.

- Sunt Lupita și vreau să salvez Pădurea Fără Sfârșit, care e în pericol. Dar m-am pierdut. Nu-ți fac nimic, doar că nu știu încotro să o apuc.

- Se face noapte în curând, vino după mine. Îi spuse ariciul cel mic dar curajos.

- Mulțumesc, îi răspunse Lupita și îl urmă.

Ariciul intră într-o scorbura mică. Frații săi se făcură ghem într-un colț. Tatăl arici își ridică țepii pe spinare când văzu puiul de lup lângă vizuina lor. Lupita rămase afară singură. Flămândă, tristă, se ghemui lângă vizuina aricilor. Pământul i se părea atât de tare și de rece și îi era așa de dor de tatăl său, de mama, chiar și de bunicul. Cum o să mai ajungă acasă?

- Ai tăi cred că sunt tare îngrijorați. Spuse micul arici apropiindu-se de Lupita.

- Ce înseamnă să fii îngrijorat? Mi se strânge burtica, dar nu foame. Ce-o fi zis bunicul că am plecat și nu i-am spus nimic. Și tata, cred că va fi tare supărat când o să afle. N-ar fi trebuit să plec, acum știu. Să fii curajos nu înseamnă să te arunci în fața pericolelor, ci trebuie întâi să te gândești înainte. O să ajung înapoi la bunicul? Și cu toate aceste gânduri, Lupita adormi.

De dimineață, îi mulțumi micului arici pentru grijă și porni spre Pădurea Întunecată. Era hotărâtă să-i ceară ajutorul Bunicul Lup. La o răscruce, inima începu să-i bată cu putere. Părul i se ridică pe spinare.  M-am pierdut.

- Curaj, Lupita! Își spuse și închise ochii. Când îi deschise, ariciul cel mic era lângă ea.

- Ai încredere în tine! Pe aici. Îi spuse ariciul și îi arătă drumul.

- Mulțumesc, prietene! Îi răspunse Lupita și o luă la fugă.

Găsi repede râul pe care îl traversase cu o zi înainte. A sărit pe pietrele ude, cu grijă de data aceasta, și a ajuns în siguranță pe malul celălalt. Apoi a fugit repede, repede ca vântul care îi mângâia blănița roșcată. Când credea că aproape a ajuns, a fost cât pe ce să se prăbușească. S-a oprit cu greu în vârful unei stânci din care, bucăți mici de pietre se desprindeau și se rostogoleau în vale.

Uff, răsuflă Lupita ușurată. Privind în depărtare văzu copacii căzuți din Pădurea Fără Sfârșit. Văzu stânci mișcătoare, nori de praf. Oameni. Înțelese de ce o aduse tatăl său în Pădurea Întunecată și se gândi ce ar putea face ea să salveze pădurea?

Trebuie să-l găsesc repede pe bunicul.

Auuuuuu, bunicuuuuu

Lupita fugea cât putea de tare.  Ajunsă în dreptul vizuinii bunicului se opri. Să intru, să nu intru. Nu e timp de pierdut.

- Bunicule, vino cu mine. Trebuie să salvăm Pădurea fără Sfârșit.

- Lupita, unde ai fost? Pădurea a fost tot timpul în pericol, dar niciodată ca acum, când mii de copaci sunt dărâmați în fiecare zi de către oameni. Goluri mari rămân în inima pădurii și trebuie să fugim. La fel s-a întâmplat și acum ceva timp, când mama ta a fost prinsă sub trunchiul unui copac căzut, îi povesti bunicul Lupitei.

Ajunși pe stânca înaltă, Bunicul privi în depărtare și scoase cel mai puternic urlet.

- Auuuuu;

Lupita îl privi cu admirație. Bunicul Lup chiar era puternic.

- Auuuuu, strigă și Lupita cu putere.

Auuuuu se auzi de departe;

Auuuuu se auzi de și mai departe;

Auuuuu răsună în toată pădurea.

După câteva clipe de liniște, pădurea se cutremură din nou, dar de data aceasta nu era din cauza căderii copacilor. Auzind glasul lupilor, oamenii au încetat să mai taie copacii.

Bucuroasă, Lupita sări în sus de bucurie pe spinarea bunicului.

- Am reușit, bunicule! Am reușit!

- Așa este, ai reușit. Pădurea fără Sfârșit este acum în siguranță. Niciun copac n-a mai căzut de-atunci în Pădurea Fără Sfârșit.

Seara, Lupita a adormit cu gândul că a mai crescut puțin și că este puternică, că a învățat să-și asculte instinctele și că oricât de mic ești, poți să faci lucruri mari.

Cu drag,
#poveșticusuflet 

Sursa foto: Pinterest