Femei care alearga cu lupii - Clarissa Pinkola Estes

Ca de la o mamă atotștiutoare, așa am învățat o mulțime de lucruri citind această carte. Clarissa Pinkola Estes ne reamintește în Femei care aleargă cu lupii cum să ne redescoperim intuiția și să respingem cultura care îi pretinde omului să se conformeze preceptelor ei- cu prețul de a-și răni sufletul.

Cartea este o comoară pentru fiecare femeie. Cu ce am rămas eu? Cu 3 lucruri care fac diferența între a trăi cu sufletul și a trăi doar cu eul:
capacitatea de a intui și de a învăța noi metode,
tenacitatea de a traversa o etapă dificilă și
răbdarea de a învăța să iubim profund și durabil.

Nu mai putem trăi furând stropi de viață! Recomand cu drag această carte tuturor femeilor care vor să folosească puterea revelatoare a poveștilor pentru a recupera iubirea, creativitatea și a reface legătura cu trupul lor.

Cu drag,
#poveșticusuflet

Cea mai ordonată dezordine

Nu îmi place să fac curat. 

Drept dovadă, am în camera mea un munte de haine tare colorat. 
E mare și pufos - cu toate lucrurile împrăștiate pe jos,
însă când trebuie să ies afară la joacă, eu bluza de fotbal mi-o găsesc îndată.
Așa că nu-mi fac griji!

Mie îmi place toată ziua cu mingea să mă joc
Mama îmi spune că nu-i frumos să-mi las lucrurile- așa pe jos
și-n loc să mă lase să mă joc cât mi-aș dori, 
îmi spune să fac curat, 
Eu am o mulțime de pase la care, în această perioadă, mă pot gândi.

Gata cu vorba, e timpul să ies afară la joacă.

- Matei, vino afară să ne jucăm cu mingea, să aruncăm la poartă! Andrei, vecinul meu, mă strigă.

- Mă îmbrac cu bluza de fotbal galbenă și ne vedem îndată. Îi răspund eu.

Dar vai! 
Unde e bluza mea preferată? 
În muntele de haine n-o să o găsesc niciodată.

Și-ncep să caut și caut și caut,

și-mprăștii prin casă muntele de haine.

Bluze verzi și cu buline

Cu iepurași și cu albine.

Bluza cea galbenă, nu e de găsit.

De atâta căutat, am cam obosit.

Nu pot să ies afară, așa dezbrăcat

Să joc fotbal în pijamale?

Nu-mi mai arde de jucat.

Mami, am nevoie de ajutor, ce mă fac?

Mama intră-n cameră, pășind încetișor, printre rufele împrăștiate pe jos, în dormitor.

- Ce s-a întâmplat, Matei? Ai auzit că te-a strigat Andrei?

- Am auzit, îi răspund încetișor.

Dar nu-mi găsesc bluza galbenă de fotbal,

Peste tot am cautat, în dormitor,

Chiar și sub pat.

Toată camera lui Matei e plină cu haine împrăștiate:

Pe dulap, nu în dulap

Sub pat

Chiar și pe pat

Pe masă

Pe unde oare nu a căutat!

Mama stă, se uită la Matei:

Cu ce te ajut pui mic, cum arată bluza pe care o vrei?

E galbenă și-n mijloc are o minge mare,

Nu se vede nicăieri...

Lui Matei îi curge o lacrimă pe obrăjior...

Când mă uit în sus, așteptând inspirația să-mi vină,

ce văd oare? Mi se pare?

Bluza mea galbenă, atârnă de lumină.

De lustră adică, cum o fi prins aripi să zboare? Și s-ajungă tocmai colo sus!

Fac o săritură din pat și dintr-o mișcare prind bluza din zbor și-s tare mândru de aterizare.

Mă-mbrac în grabă, când să ies afară...

Andrei nu-i nicăieri

Și deja e seară.

Când a trecut timpul

Așa de repede?

N-a durat atât de mult

Bluza galbenă să o găsesc

Sau poate așa mi s-a părut.

Mă-ntorc cu pașii mici, dezamăgit

Ce gol aș fi putut să dau...

Îmi zic în sinea mea, spășit.

Mama, stătea încă în camera mea, cu brațele-ncrucișate

Și nu spunea nimic...

Așa că-i spun din nou, cu glasul mic

Mami, am nevoie de ajutor,

Să-mi fac curat în dormitor

Ș-apoi îi spun mai hotărât:

Așa ceva nu se mai poate

Trebuie să-mi strâng hainele toate

Și să le pun frumos în șifonier

Iar haine groase, la intrare, în cuier.

...dar nu știu cum.

Mama mă învață cum să-mpăturesc

Rând pe rând fiecare hăinuță

Pantaloni și Tricouri

Cămăși, chiar și chiloți și șosete

Acum toate stau la locul lor

Le-am aranjat pe mărime și culori

Nu știam că îmi încap

Atât de multe haine în dulap.

După aproape o oră sunt gata de culcare, dar nu înainte

De a-i da un pupic pe obrăjior și-ai spune mamei:

Îți mulțumesc frumos de ajutor!

Maine, de cum mă trezesc, îl strig pe Andrei,

să ne jucam cu mingea în curte

Să aruncăm cu mingea la poartă.

Tricoul galben în dulap mă așteaptă.

Cu drag,

#poveșticusuflet

Sursa foto: Pinterest

Astăzi a fost o zi bună - Cristina Zarioiu

Dragă Cristina,

Am citit cu emoție și cu nerăbdare cartea Astăzi a fost o zi bună. Mi-a venit să plâng de câteva ori, dar am citit mare parte în autobuz, în drum spre casă, așa că n-am lăsat să-mi curgă lacrimile pe obraz. Nu știu să fi citit ceva mai vulnerabil până acum. Să-ți spun și de ce.

Mereu m-am întrebat prin câte experiențe trebuie să treacă un om ca să înțeleagă cât este de fericit sau mai degrabă, unde poate găsi fericirea? Mi-am imaginat că trebuie să treacă prin multe experiențe, dureroase și complicate, deși, recent am aflat că răspunsul la cea de-a doua întrebare este atât de simplu încât îl trecem cu vederea.

Recomand cu drag această carte tuturor celor care vor să afle ce pot face să aibă o viața mai fericită, mai împlinită. Să te însoțească în această călătorie în America și în Africa, dar și în interiorul sufletului tău și să înțeleagă de ce ”fiecare moment din viață este un dar”.

Cu drag,
#poveșticusuflet

Ce văd când mă uit în oglindă

A repetat, a repetat și a tot repetat.

Sofia are aproape 7 ani și visul ei este să devină balerină. Una adevărată! Peste 3 zile, chiar de ziua ei, va avea primul spectacol și visul i se poate îndeplini. 
La ultima repetiție însă,  Sofia se împiedică și cade. Piciorul stâng începe să o doară. Dacă nu îi va trece durerea până în ziua spectacolului, cum se va descurca?

Acasă, mai repetă o dată. Se uita în oglinda din camera ei, se ridică ușor pe vârfuri și face câteva mișcări de bază. I se pare că nu îi mai iese niciuna. Nu voi putea fi niciodată o balerină adevărată. Își spune Sofia.

Are emoții mari, cât un elefant. Mama invitase deja câțiva dintre prietenii săi la spectacol. De frică să nu se facă de râs în fața prietenilor săi, Sofia însă nu vrea să mai invite pe nimeni.

În ziua spectacolului, Sofia are emoții cât doi elefanți.

- Nu mă voi descurca. Mă voi împiedica și voi cădea din nou. Nu vreau să urc pe scenă. Îi spune mamei sale.

- Cred că ai emoții cât trei elefanți, draga mea. Îi spune mama, apoi scoate din geanta o carte specială și i-o da Sofiei. Uite, citește asta.

La multi ani draga mea! Ai încredere în tine! Mama o îmbrățișează și plecă în sala de spectacol, să-și ocupe locul.

Sofia ținea cartea în mâini. Mai era puțin până să intre pe scenă. Cum ar putea o carte cu numele ei pe copertă să o ajute?

A dat prima pagină și a început să citească.

Dragă Sofi,

La muuuuuuulți ani! Să fii mereu așa delicată și grațioasă!

Alex, fratele tău

Pe pagina a doua, scria așa:

 Sofia, Prințesa tatei cea frumoasă,

Te iubesc zână mică și isteață!

La mulți ani frumoși înainte,

Tata

Pe cea de-a treia pagina, era o scrisoare din partea mamei: 

Sofia, minunea mea puternică și înțeleaptă!

Ai încredere în tine! La multi ani! Te îmbrățișez tare, tare.

Cu dragoste,

Mama

Și bunicii i-au făcut o scrisoare:

Dragă Sofia,

Suntem bucuroși să fim alături de tine la aniversarea vârstei de 7 ani!

Îți dorim în continuare să ai și mai mult curaj, să ajungi balerina care vrei să devii!

Să-ți îndeplinești visul de a ajunge o balerină renumită.

Te îmbrățișăm cu drag,

Bunicii 

Mâinile ei mici țineau strâns cărticica cea mare. Sofia se privea în oglindă în fiecare zi, dar nu s-a văzut niciodată așa frumoasă, așa curajoasă sau înțeleaptă, cum o vedeau părinții și bunicii ei.

Colegii ei de clasă i-au scris de asemenea o scrisoare:

Hei, Sofi,

Când vei ajunge faimoasă, să ne dai autografe.

Succes!! Îți ținem pumnii!

Mara                                                              Luca

Ioana

Andrei

                                      Ștefan

De la doamna profesoară de balet, era altă scrisoare:

Dragă Sofia,

Cine are cele mai puternice picioare? Cine face cele mai delicate salturi, cine?

Tu, desigur!

Îți doresc succes, să ai spatele drept și zâmbetul larg. Să nu uiți niciodată că oricând cazi, poți să te ridici.

Madame Ionela

Sofia a închis cartea. Deși elefanții nu au dispărut, s-a privit pentru ultima dată în oglindă și s-a văzut delicată, grațioasă dar și puternică...

... a pășit pe scenă cu spatele drept, cu zâmbetul pe buze și cu toată iubirea celor dragi în suflet.

Ca o balerină adevărată!

A fost o zi lungă și frumoasă. Înainte să adoarmă, Sofia mai aruncă o privire în oglinda din camera ei și își zâmbi.

Cu drag,

#poveșticusuflet

 Sursa foto: Pinterest

Căsuța - Virginia Lee Burton

Grija pentru mediul înconjurător dar și iubirea pentru natură și liniște sunt explicate pe înțelesul copiilor cu ajutorul poveștii despre o căsuță minunată.

Ce îi trebuie unei căsuțe să fie fericită? Nu multe lucruri. Virginia Lee Burton a ilustrat șapte cărți pentru copii, printre care The Little House în 1943, care a câștigat medalia Caldecott, ajungând in Topul celor mai bune 100 de cărți pentru copii, efectuat de către Asociația Națională pentru Educație.

Povestea acestei căsuțe este mai mult decât o experiență fascinantă pentru copii, este un manual de fericire, despre cum ar trebui păstrată și apreciată fericirea.

O recomand atât copiilor mici cât și celor mai mari care au uitat cum se vede un răsărit de soare pe un vârf de deal.

Cu drag,
#poveșticusuflet

Invatare. Memorii - Tara Westover

Cutremurătoare. Așa a fost această carte.
Cât de mult pot influența destinul unui copil poveștile pe care i le spun părinții și cât de greu este să scapi de programele de autodistrugere, pe care de multe ori nu le conștientizezi, sunt doar câteva dintre învățămintele mele din cartea scrisă de Tara Westover.

Tara a fost atât de curajoasă scriind această carte, manifestându-și latura vulnerabilă cum n-am mai întâlnit la niciun autor.  Pe mine m-a ajutat să deschid ochii larg la toate moștenirile tradiției a cărui discurs avea drept unic scop să-i dezumanizeze pe ceilalți și să-i atace și să îmi revizuiesc propriile moșteniri.

Recomand această carte tuturor celor care vor să afle cum a reușit o fată care a crescut alături de un tată care era împotriva școlii, să dobândească alte ”urechi” pentru aceleași cuvinte prin învățare.

Cu drag,
#poveșticusuflet

Aiurea-n tramvai - Adina Rosetti, Livia Coloji

Aiurea-n tramvai este una dintre cele mai frumoase povești pentru copii pe care le-am citit în ultimul timp. Adina Rosetti a reușit să îmi smulgă multe zâmbete în timp ce le citeam copiilor povestea celor 2 frați.
Cum se poate îmbunătăți relația dintre un frate și o soră, de câtă răbdare și de bunătate este nevoie dar și sensul unor expresii pe care le foloseam în copilărie, sunt doar câteva dintre micile bucurii pe care le-am descoperit.

Dacă știi sau nu- și vrei sa afli, ce înseamnă să fii lăsat cu lingura la gât, dar și să descoperi copilăria văzută prin ochii Liviei Coloji, ilustratoarea acestei cărți, Aiurea-n tramvai este biletul de călătorie pentru o lume a cuvintelor fascinantă și plină de haz.

Spune-mi, după ce o citești, care este expresia ta preferată dar și ilustrația care ți-a plăcut cel mai mult. :)

Cu drag,
#poveșticusuflet

De ce plangem? - Andreea Constantin

     Am crescut cu interdicția de a plânge pe motiv că sunt fată mare, nu mai sunt bebeluș. Astfel, am ratat o mulțime de ocazii de a scăpa ușor de stres și de frustrarea acumulată în copilărie.

M-am bucurat atât de mult când am aflat de existența acestei cărți care mi-a validat nevoia mea de a plânge. De când am citit cartea De ce plângem?  scrisă de  Andreea Constantin o recomand tuturor prietenilor care au copii.

De ce plângem? este o carte utilă atât părinților cât și copiilor care nu au un alt instrument, mai la îndemână decât lacrimile, pentru a scăpa de stres și de frustrarea de peste zi.

Lacrimile sunt bune.

Cu drag,
#povesticusuflet

În excursie cu școala

Marei nu-i place să răspundă la lecții în fața clasei, în banca ei se simte cel mai bine. În pauze, evită să vorbească cu colegii ei. Dacă-și vor da seama că se bâlbâie? Uneori vorbește în șoaptă, alteori cântă, însă îi e tare greu atunci când trebuie să vorbească.

Nu a mers în nicio excursie până acum, și o sperie gândul că de data asta va trebui să meargă cu colegii săi la Acvariu din Constanța. Să vorbească în fața clasei era unul dintre lucrurile îngrozitoare din viața ei. Dar să nu aibă ce să le prezinte colegilor, în cazul în care nu merge în excursie, i se părea și mai îngrozitor.

S-a dat cu greu jos din pat. S-a îmbrăcat încet și în drum spre școală se tot uita la ceas. Afară, a început să plouă. A urcat scările autocarului încet și s-a strecurat cu greu printre colegi, până a găsit un loc la fereastră. Șoferul a pornit mașina iar mama i-a făcut Marei cu mâna. Toți copiii au strigat de bucurie, toți, mai puțin Mara.

Când avea emoții foarte mari, uneori Mara își rodea unghiile. Să scrie sau să mănânce o ajuta de fiecare dată să nu se mai gândească. Și-a scos sărățelele pe care mama i le pusese special în ghiozdan, și a început să mănânce.

- Pot să stau lângă tine? a auzit o voce. Era Vlad, unul dintre băieții care nu îi vorbea niciodată la școală.

- Da. I-a răspuns Mara, însă nu și-a luat ochii de la geam.

- Îmi dai și mie sărățele?  I-a cerut Vlad.

- Hîmmm. I-a dat câteva din sărățelele ei, însă tot nu și-a luat privirea de la fereastră.

- Sper că voi vedea multe broaște țestoase. Sper să învăț cât mai multe lucruri noi despre țestoase și să o conving pe mama să îmi cumpere și mie una. I-a spus Vlad.

Mara nu știa că lui Vlad îi plăceau broaștele țestoase. L-a desenat în carnețelul său și toate lucrurile pe care i le povestea despre animalul lui preferat. Hîmmm a fost singurul cuvânt pe care l-a rostit tot drumul. Din când în când desena câte-un copac sau altceva ce i se părea că vede interesant pe geam.

- Am ajuns! I-a anunțat doamna învățătoare Ema.

- Uraaaaaaa! Au strigat copiii în cor. Toți, mai puțin Mara.

- Lăsați-vă ghiozdanele la autocar. Luați-vă carnețelele și creioanele. Notați orice vi se pare interesant, ce vă atrage atenția sau ce nu înțelegeți. Și nu uitați, luni citim compunerile voastre. Le-a spus doamna Ema.

Acestea au fost  ultimele cuvinte pe care le-a auzit Mara. Și-a scăpat penarul desfăcut și creioanele i s-au împrăștiat toate pe jos.

Compunere? 

Ce voi scrie în compunere? 

Ce voi scrie în compunere? 

Ce voi scrie în compunere? 

Minunat, numai mie mi se putea întâmpla. Când a reușit să le strângă, nu a mai recunoscut pe nimeni în jurul ei. Unde s-au dus toți colegii mei?

Singură, fără să știe încotro merge, a împins ușa mare și grea de la intrarea Acvariului. A pășit timid înăuntru. Aici lumina era diferită, de un albastru închis, sau așa i s-a părut. Pentru că nu știa încotro au mers colegii ei, a intrat în prima încăpere.

Aici, într-unul dintre bazine, era o caracatiță. Era prima dată când vedea o caracatiță.

Caracatița avea și un nume.  

NELA

Cum a primit acest nume? a fost prima întrebare scrisă pe carnețel.

Apoi a scris tot ce era trecut pe plăcuța de la baza acvariului:

Caracatiță

Nume: Nela

Este o molusca cefalopodă

Proveniență: Marea Mediterană

Specie:  Eledone cirrhosa

Vârstă: un an și jumătate

Greutate: 20 de kilograme

Hrană: pești, crustacee (languste, crabi, creveți), scoici și alte specii de cefalopode

Habitat: Preferă apele mai puțin adânci, nu mai mult de 200 m

Un grup de copii s-a apropiat și au început să râdă când au văzut-o pe Nela. De ce râdeau? Mara observă cum Nela s-a întors spre ei și era foarte atentă la bătăile lor din palme. Stătea lipită de geamul acvariului,  până și-a pierdut interesul.

Mara a studiat-o cu atenție mai departe. Nela muta scoică cu scoică, dintr-o parte în alta. Apoi o lua de la capăt, mutându-le în partea cealaltă.

Numără asta face! A strigat cât a putut de tare, entuziasmată de descoperire. Dar nu era niciunul dintre colegii ei pe aproape, să îi spună marea descoperire.

Unu doi trei cinci zece, la numărat nimeni nu o întrece. Cum ar fi dacă toate caracatițele ar ști să numere, sau cel puțin ar învăța să numere? Se întreba Mara.

Când s-a plictisit și de scoici, caracatița Nela a început să-și miște brațele, unul câte unul. S-a pus iar pe învățat sau mai bine zis, pe numărat... tentacule. Își spuse Mara și zâmbea amuzată de una singură. Când au ajuns colegii ei lângă ea, a răsuflat ușurată.

- Mara, unde ai fost? A întrebat-o Vlad.

- Pe aici. I-a răspuns Mara.

Vlad s-a așezat lângă ea și la drumul de întoarcere. Ce de lucruri interesante a mai învățat despre țestoase, se gândea Mara în timp ce Vlad îi povestea.

Întoarsă acasă, Mara și-a aranjat desenele și s-a apucat să scrie despre ce a văzut la Acvariu. 

Mi-a fost teamă când am urcat în autocar. Le-a spus Mara colegilor săi, încercând să nu se bâlbăie. Simțeam că mă doare tare burtica și emoțiile mă făceau să îmi rod unghiile. Am mâncat însă sărățele pe care mi le-a dat mama și când am ajuns la acvariu, mi-a tremurat mâna atât de tare, că am scăpat creioanele pe jos. Apoi ați dispărut și ... am cunoscut-o pe Nela.

Nela este cea mai prietenoasă caracatiță pe care am întâlnit-o vreodată. Și singura dealtfel. E o mare gospodină și are acvariul foarte curat. Este o bună acrobată, pentru că jonglează cu scoici. Cu brațele ei lungi poate să miroasă și chiar să gândească. Nu știu dacă și ea s-a împrietenit cu mine, însă, mi-a ținut companie până ați ajuns voi lângă mine. Nu mi-a mai fost teamă. Voi reveni cu drag să o revăd pe Nela.

Mara le-a citit colegilor și toate lucrurile pe care le-a notat de pe plăcuța Nelei, însă, ei i-au pus o mulțime de întrebări despre ea, despre cum s-am simțit și în special dacă i-a fost frică să nu se rătăcească. Nu a spus cu voce tare, însă, a fost mândră că nu și-a mai ros unghiile, că nu i-a mai fost teamă să vorbească cu colegii săi și că a desenat o mulțime de lucruri haioase. Nu i-a mai fost atât de teamă.

Mara speră să devin o mare artistă într-o zi și să aibă propria expoziție cu desene de animale marine.

Cu drag,

#povesticusuflet

Credit foto: Pinterest

Cum am salvat stelele

Matei adormea în fiecare seară ascultând poveștile preferate și privind stelele. Doar așa nu îi era teamă de întuneric. Într-o seară, înainte să meargă la culcare, nu a mai văzut nicio stea pe cer. Nu era niciun nor. Nu bătea deloc vântul. Nu era nicio mișcare pe afară. Doar luna care îl privea prin fereastră. De stele, nu se vedea însă nicio urmă. Cum va reuși să adoarmă?

- Mami, unde au dispărut stelele? O întrebă Matei.

- Sunt sus pe cer, puiule, îi răspunse mama. Unde să dispară?

Mama i-a citit povestea ca în fiecare seară, l-a îmbrățișat și a închis lumina. Matei însă nu putea să adoarmă, nu fără să vadă stelele. Fiind singur în camera, stătea ghemuit în pat. Căsuța lor mică i se părea și mai mică în întuneric iar el se simțea trist și speriat.

Ce mă să fac acum? Se gândea Matei.

Unde au dispărut stelele? În timp ce le căutam cu privirea pe cer, am văzut ceva strălucitor. Am sărit din pat imediat. Mă fac detectiv de stele. Iar acesta este primul indiciu, mi-am spus. Ce a fost oare?

Am luat scăunelul meu, m-am urcat cu grijă și am deschis geamul să văd mai bine. Stejarii de lângă căsuță stăteau drepți. Nu se auzea nimic. În cameră a început să se simtă un miros de biscuiți cu scorțișoară. Mama doarme, sigur nu coace biscuiți acum. Să fie acesta al doilea indiciu? De unde vine acest miros încântător?

M-am sprijinit de pervazul geamului să miros mai bine și am găsit o hârtie colorată. Neștiind încă să citesc, nu am putut să descifrez semnele de pe ea. A cui o fi? Acesta este al treilea indiciu.

Bun! Își zise Matei. Am trei indicii, îmi trebuie un plan! își spuse Matei- micul detectiv de stele. Cui îi plac stelele, biscuiții cu scorțișoară și să deseneze? Mie sigur îmi plac toate, dar nu am făcut eu stelele să dispară.

Trebuie să descopăr unde au dispărut stelele și am deja și o idee cum să fac asta.

M-am așezat la măsuța mea și am început să decupez stele argintii. Am folosit hârtia păstrată de la o ciocolata și le-am atârnat pe o sfoară la geam. Am luat câțiva biscuiți din rezerva mea și am înșirat câțiva pe pervaz și câțiva prin cameră. Las geamul deschis...

...și dintr-o dată, pe cer apare aceeași strălucire. Se aude un foșnăit ciudat. Fac doi pași și mă ascund după perdea. Nu mă mișc, nici nu respir. Ce e de făcut? S-o chem pe mama? Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, unu, doi, să mă ascund sub pat? Prea târziu.

Două aripi mici și albe s-au oprit pe  pervazul geamului meu. Privesc cu coada ochiului. Nu seamănă cu nicio pasăre, doar dacă...

...e un dragon adevarat in camera mea?

Nu mi-a venit sa cred. Și nu știu cum, îmi fac curaj și închid fereastra cu putere, fără ies de după perdea.

- Ce ai făcut cu stelele de pe cer? Îl întreb pe micul dragon.

- De unde știi că le-am luat eu? Mi-a răspuns dragonul mic rușinat, în timp ce ducea mâna sub aripioară.

- Te-am văzut, i-am spus curajos și am ieși din ascunzătoare.

- Am greșit? Îmi pare rău.  Doream să îi fac un cadou mamei. Vine ziua ei și în fiecare zi îmi cântă un cântec despre stele. Ce cadou mai frumos aș putea să îi fac decât o felicitare cu stele?

- Cu stele adevărate? L-am întrebat mirat. De ce nu i-ai făcut un colier de ghinde?

- Aș fi putut, însă, i-am făcut unul anul trecut. Așa ca, am strâns toate stelele dintr-un zbor și în timp ce mă gândeam cum să le prind de felicitare, am scăpat felicitarea.

- Când m-am întors după ea, am simțit miros de biscuiți. Nu puteam să mă abțin, sunt preferații mei.

- Hei nu fi trist, i-am spus. Te ajut eu. Am o idee mult mai bună, promiți însă, dacă te ajut,  să dai drumul stelelor?

- Promit!

Ne-am așezat amândoi la măsuța mea și i-am dat felicitarea înapoi și câteva stele argintii, din cele decupate mai devreme.  Le-am lipit apoi împreună. In acest timp, îl urmăream pe sub sprâncene. Dragonel nu era mai mare decât mine, își ținea aripile pe lângă el și era tare caraghios în timp ce încerca să-și țină echilibrul pe scăunel. 

- Mulțumesc! Mi-a spus. Trebuie să plec acum. Mama o să-și facă griji.

- Stai, nu te-am întrebat cum te cheamă și unde locuiești? Nu poți să mai stai?

- Dragonel Suflețel mă strigă mama. Locuim în stejarul cel mai înalt. ...Atât am auzit. Dragonel Suflețel își luă zborul, le-a dat drumul stelelor și în scurt timp acestea s-au împrăștiat din nou pe cer.

Eram așa de obosit însă tare încântat că am salvat stele. Am adormit de îndată chiar dacă  aproape se făcuse dimineață. Când m-am trezit i-am povestit mamei Cum am salvat stelele!

- Ce vis interesant ai avut scumpule! Mi-a spus mama și m-a mângâiat pe cap.

Nu i-am mai spus nimic. Am zâmbit. Mama crede că a fost un vis, eu știu că a fost adevărat. 

Sfârșit.

Cu drag, 

#povesticusuflet

Credit foto: pinterest