joi, 30 iulie 2020

Work Rules! - Laszlo Bock #3

Dacă și pe te tine te preocupă dezvoltarea personală și profesională, cu siguranța te-ai lovit ca și mine de aceeași lipsă a timpului.  Laszlo Bock în Work Rules! ne recomandă să investim timp doar în cursurile/activitățile care ne schimbă comportamentele care nu ne ajută pe termen lung și ne învață și cum să măsurăm rezultatele obținute. În plus, dacă exersăm în mod conștient și împărțim lecțiile în fragmente mici și ușor digerabile, putem avea mai mult succes și nu mai simțim așa tare presiunea timpului.

De când lucrăm de acasă, timpul pare că este și mai scurt. O criză, cum a fost situația creată de covid-19, este însă o oportunitate de a avea impact. Laszlo Bock ne recomandă, ca atunci când se întâmplă o situație excepțională, să lăsăm orice altceva și să ne ocupăm de criză. 

Fiind confruntați cu situații noi, nu putem controla totul și uneori rezultatele obținute nu sunt cele dorite. Dacă ți se întâmplă și ție să greșești, uite ce poți face:

 Recunoaște-ți greșeala și fii transparent.

Primește sfaturi din toate părțile și repară ce s-a stricat.

Apoi, află care e morala situației și învață-i și pe alții să nu repete aceeași greșeală.

Și... practică mindulfulness (un anumit tip de atenție intenționată, necritică și orientată spre momentul prezent) Iar pentru că amintirile rămân cu noi pentru totdeauna și cum petrecem mult timp muncind, ar fi fain ca la fiecare loc de muncă să avem un sentiment de comunitate și că avem un sens pentru care lucrăm.   

Cu drag,

#poveșticusuflet


miercuri, 29 iulie 2020

Work Rules! - Laszlo Bock #2

Povestește-mi un moment în care ai avut dificultăți în a lucra cu cineva? De ce au apărut aceste probleme? Ce ai făcut pentru a remedia situația? Ce ai fi putut face diferit? 

    Acestea este setul de întrebări pe care îl folosesc la fiecare interviu când vreau să aflu mai multe despre cum lucrează fiecare candidat în echipă. Eu lucram mai bine singură înainte să mă angajez la compania unde lucrez acum, însă, apreciez din ce în ce mai mult echipa din care fac parte și faptul că mă pot baza pe colegii mei să găsim cele mai bune soluții la orice probleme.

Pentru a susține spiritul de echipa în această perioadă avem întâlniri recurente cu ajutorul cărora ne aliniem prioritățile comune. Recunosc că nu m-am pregătit de fiecare dată pentru aceste întâlniri, însă, după ce am citit cartea scrisă de Laszlo Bock am înțeles că pot obține mai mult de la aceste întâlniri cu puțină pregătire înainte și cu un scurt review după. J

Astfel, indiferent dacă este vorba despre o întâlnire one to one sau una la care participă mai multi colegi, uite ce să te întrebi înainte:

Care sunt obiectivele pentru această întâlnire?

Cum crezi că va răspunde fiecare?

Cum ai de gând să abordezi un subiect dificil?

... dar și după întâlnire:

Cum a mers abordarea?

Ce am învățat?

Ce fac diferit data viitoare?

Aceste întrebări m-au ajutat să experimentez, să pun mai multe întrebări, să încerc abordări noi, să observ ce se întâmplă în orice moment și să încerc să obțin cele mai bune rezultate.

De asemenea, după fiecare proiect în care te implici, este utilă o sesiune formală de debriefieng pe o structură simplă:

Ce ar trebui să fac diferit?

Ce am învățat?

Pe care dintre idei le voi ignora?


Cu drag,

#poveșticusuflet

Și dacă și pe tine te preocupă formarea ta continuă, îți povestesc în articolul următor în ce spune Laszlo că merită să investești timp și ce să faci când greșești.


Work Rules! - Laszlo Bock #1

    Work Rules! -  cu nevoia de a afla ce mi-a lipsit în organizațiile unde am lucrat și cum aș putea răspunde acestor nevoi de acum înainte.

Laszlo Bock, fost director pentru Operațiuni de Personal la Google, scoate în evidență în această carte câteva dintre practicile de HR care fac din Google o companie pentru care mi-aș dori să lucrez.

Uite câteva dintre lucrurile faine pe care mi-ar plăcea să le găsesc în procesul de recrutare din fiecare companie:

Succesul oricărei companii depinde de angajații săi, astfel una dintre regulile lui Laszlo este să angajăm doar oameni mai buni decât noi, să angajăm candidați care demonstrează reziliență și care au abilitatea de a depăși greutățile. Din acest motiv, investițiile în personal ar trebui să cântărească mai greu în prima parte a procesului: atragerea, evaluarea și cultivarea noilor angajați. Apoi, rolul organizației este acela de a le oferi acestor oameni un mediu caracterizat de libertate dar și beneficii care le pot economisi timp și care le pot îmbunătăți sănătatea și productivitatea.

Am acceptat ușor ideea că de fiecare dată când un manager renunță puțin la control, crează o oportunitate ca echipa să progreseze și că astfel își oferă și el timp pentru noi provocări. Spune așa de bine Laszlo că managerii slujesc echipa, că ar trebui să se concentreze pe rezolvarea problemelor și să ofere surse de inspirație pentru echipă. Îmi place și ideea de mă înconjura de persoane care pot rezolva nu doar problemele din ziua de azi ci și pe cele care pot apărea în viitor.

Însă poate cel mai important lucru cu care am rămas este să sărbătorim realizările în echipă și să lăudăm inclusiv eșecurile din care am învățat lecții importante.

Cu drag,

#poveșticusuflet

In articolul următorvă povestesc care este întrebarea mea preferată din interviul de angajare structurat de la Google, sau mai bine zis setul de întrebări, dar și cum te poți pregăti înainte de orice întâlnire și la ce întrebări să răspunzi după.

luni, 13 aprilie 2020

Augustin și omul de zăpadă


În fiecare dimineață, imediat ce se trezea, Augustin se uita pe fereastră.
- Mai e mult până vine ialna, buni?
- E deja iarnă, Augustin. Îi răspundea bunica de fiecare dată.
- Nu buni, vleau să fie ialnă adevălată.


- Buni, uite! Ninge cu fulgi mali și glași! îi spuse într-o zi Augustin bunicii sale. Acum a venit ialna!
- Ninge cu fulgi mari și grași? Hai să vadă și buni.
- Daaaaa, buni, hai vino, uite ce mali și ce glași sunt fulgii.
Ce emoționat sunt.


- Facem un om de zăpadă?
- Facem, Augustin. Hai să ne îmbrăcăm și, după ce mâncăm de dimineață, ieșim în curte.

Fac cu buni un om de zăpadă, cel mai male om de zăpadă. Își spunea fericit Augustin pregătindu-și ghetuțele.

Afară, zăpada se așternea pe pământ. Curând, totul în jur a fost acoperit de pătura albă a iernii și Augustin ieși afară cu buni.

- Buni, pentlu omul de zăpadă ne tlebuie o pălălie. De unde luăm o pălălie?
- O pălărie? Nu are buni, dar găsim altceva în schimb. Uite un ghiveci pe care-l putem folosi. Îi răspunde buni.

- Ce bine alată cu pălălie. Dal ochi, cum îi punem ochi, buni? Știu, uite cei mai dlăguti ochi, spuse Augustin aducând două pietricele.


Se învârte de două ori în jurul lui. Ceva îi lipsește omului de zăpadă, dar ce?
-Ai adus și molcov, buni? O întrebă Augustin.
Buni, scoate din buzunar un morcov  și Augustin îi pune de îndată nas omului de zăpadă, dar nu înainte să ia o gură de morcov.
- Ce bun e molcovul!

După ce îl privește din nou cu atenție, Augustin face o săritură.
- Este minunat! Ești cel mai flumos om de zăpadă.

- Dal, dacă o sa îi fie frig? se întrebă Augustin.
- Nu-ți face griji! tot el răspunse și îi puse la gât omului de zăpadă fularul său.

Gata. Acum e mai bine. N-o să îți fie flig.

- Omule de zăpadă, vlei să fii plietenul meu? îl întrebă Augustin și luă în brațe omul de zăpadă.

- Buni, mi-am făcut un plieten. Omul de zăpadă este cel mai bun plieten pe cale-l am.


Când vine seara, Augustin nu vrea să mearga la culcare. Nu vrea să-l lase singur pe omul de zăpadă.

- Ești tlist că lămâi singul? Îl întrebă Augustin pe omul de zăpadă și-l îmbrățisă strâns încă o dată.


-Buni, clezi că omul de zăpadă este tlist? O sa îi fie dol de mine?
Buni îl luă și ea în brațe pe Augustin, cu tot cu omul de zăpadă.

Cu greu, Augustin intră în casă și se pregătește de culcare. Înainte să se bage în pat, privește iar pe fereastră.
- Buni, dacă se topește zăpada, se topește și omul de zăpadă? Ce-o să se întâmple cu plietenul meu?

Buni se gândește bine și-i răspunde cu duioșie în glas:
- Dacă se topește zăpada, ea se transformă în apă și astfel, omul de zăpadă va ajuta florile să crească mari și sănătoase.
- Îmi plac flolile! Milos fumos.

De dimineata, primul lucru pe care îl face Augustin este să se uite pe fereastră. O fi tot acolo omul de zăpada?

Daaaaaaaa! strigă Augustin cu putere!

-Buni, omul de zăpadă mă așteaptă afară la joacă. Ne îmblăcăm?

Cu drag,
#poveșticusuflet

Sursă foto: Pinterest



miercuri, 1 aprilie 2020

Călușarul


- Mamaie, iar au scăpat gâștele! au găsit poarta deschisă. Mă duc după ele. 
Nu a așteptat Andrei răspunsul bunicii. A luat bastonul de lângă poartă, a deschis cu un scârțâit puternic poarta și a pornit spre lac.

Vacanțele petrecute la bunici erau cele mai frumoase. Înconjurat de gâște, rațe, oi și capre, Andrei era tare fericit. Îi plăcea să se joace și cu Ștefănel, băiatul vecinei, care era de-o seamă cu el, însă cel mai bine se simțea când mergea cu gâștele la gârlă și dansa pe mal fără să îl vadă cineva. 

Nimeni nu știa de pasiunea lui, până când într-o zi, mergând după el, bunica descoperi de ce se ducea Andrei atât de des după gâște. 

- Ce faci, mamaie? o întrebă Andrei ajuns acasă.
- Am la treabă, de nu mai știu de mine. A fost răspunsul bunicii. Toată ziua însă s-a tot gândit cum să-i facă o surpriză nepotului său.
A doua zi, când a vrut Andrei să se ducă iarăși cu gâștele la lac, mamaia nu l-a mai lăsat.
- Hai cu mine, Andrei, că am treabă la o verișoară. Trebuie să îi duc niște brânză de capră.

Andrei nu voia să meargă, nu îi putea spune bunicii că ar fi preferat să meargă după gâște sau chiar să stea acasă și să danseze. Așa că, porni la drum. 

Mergea cu pași mici și apăsați. Când rămânea în urma bunicii, sălta când pe un picior, când pe celălalt. Mergea pe vârfuri sau se pitea și uneori mergea chiar și  ghemuit.

Bunica nu știa cum să ajungă mai repede.
- De ce nu am luat oare căruța, am fi fost deja acolo, bombănea mamaia.
- Unde acolo, mamaie? Vru să știe Andrei.

- Am ajuns. Hai înăuntru să-mi trag sufletul.
Andrei s-a luminat la față și mâinile îi tremurau de emoție pe clanță.
- Ce facem aici, mamaie? N-ai spus că mergem la o verișoară?
- Hai, Andrei, intră. Nu au să ne aștepte toată ziua.

 A deschis ușor ușa și a dat timid bună ziua. La căminul cultural repetițiile erau în toi. L-au primit cu brațele deschise. Dintr-un colț, i-a făcut cu mâna Ștefănel.

- Vara e aproape, băiete. Uite, ia opincile astea și treci acolo lângă băiatul acela din colț, Ștefănel îi spune. Îl îndemnă cel mai bătrân dintre ei. Ai ascultat cu atenție ultima ploaie? 
Andrei ridică din umeri, era așa emoționat, ca de Crăciun când primea cadouri frumos ambalate. Nu își aducea aminte când a plouat ultima dată.
Mamaia lui Andrei privea cu ochii înlăcrimați cum nepotul ei învăța primii pași din Călușarul. Din când în când, Andrei își întorcea privirea către ea. Ar fi vrut să-i sară în brațe de fericire și să-i mulțumească.
- Bravo, Andrei, te-ai descurcat bine, îi spuse Mos Vasile, cel mai bătrân dintre călușari. Maine, vezi să nu mai întârzii că începem la fix.
- Sărut-mână, vătaf Vasile. Negreșit ajung la fix. Îi răspunse Andrei înainte să pornească spre casa bunicii.
Pe drum, Andrei nu știa cum să îi mulțumească bunicii și sărea în jurul ei de bucurie.
- Mamaie, de unde ai știut că îmi place să dansez? O întrebă totuși timid. Nici bunica nu putea să spună ceva, tot de emoție.
Ajuns acasă, Andrei și-a luat gâștele în brațe, le-a ridicat în aer pe fiecare și le-a arătat câțiva dintre pașii nou învățați. Gâștele se uitau la el mirate și nu știu cum să fugă care încotro.
Dintr-o ladă veche, bunica scoase un rând de haine frumos împăturite și i le dădu lui Andrei.
- Au fost ale tatălui tău. Eu nu mai am ce face cu ele. Sunt ale tale acum. Îi spuse bunica.
- Ale lui tata? Întrebă Andrei cu mirare. Sunt ale mele acum? Tata știe să danseze?
Bunica dădu din cap că da. Ochii i se umplură iar de lacrimi. Îl lua în brațe. Se șterse cu șorțul la ochi, și-și văzu de treabă.
Rămas singur, Andrei privea acum cu admirație cămaşa și pantalonii costumului de călușar. Avea un brâu roșu, avea chiar și opinci.
Din curte, se auzi sunet de clopoței. Cine o fi? 
Ștefănel intră pe poartă.  Dădu bună ziua bunicii și o întrebă unde este Andrei.
- Ți-am adus 4 clopoței. Se leagă la ciorapi. Îi spuse Ștefănel și îi întinse un cadou.
- Mulțumesc, îi răspunse Andrei. Este cel mai frumos cadou. Mă înveți cum se poartă?
- Clopoţeii se leagă deasupra gleznelor. Uite așa.

Vacanța de primăvară a fost tare scurtă. Duminică au venit părinții lui Andrei să-l ia acasă. 

La școală, Andrei le povesti tuturor colegilor săi despre dansul călușarilor din satul bunicii și le-a arătat câțiva pași. 
Poate și alți colegi vor dori să învețe Călușarul.
Cu drag,
#poveșticusuflet
Sursă foto1: Pinterest
Sursă foto2: Pinterest






marți, 31 martie 2020

Viitorul rege al pădurii


”De ce trebuie să merg la școală? Sunt viitorul regele pădurii! Și, în plus, eu știu deja totul!” de la tine mami: să desenez, să cânt și ne jucăm așa bine împreună!

În Pădurea Fără Sfârșit, micul Leon, supărat, îi spune mamei sale:
”Mami, nu vreau să merg la școală! Vreau să stau acasă cu tine și să conduc Pădurea de aici.”
Dar hotărârea mamei ca Leon să meargă la școală era de neclintit.

Dimineața, Leon își face cu greu ghiozdanul pentru școală. Pune însă înăuntru câteva din lucrurile sale preferate: 3 ghinde, 2 frunze și o pietricică.

Ajuns la școală, este surprins: Câte animale locuiesc în Pădurea Fără Sfârșit! Dacă vreuna dintre ele este mai puternică sau mai inteligentă decât el?
Alungă repede acest gând, doar este viitorul rege al pădurii!

Doamna Bufniță, învățătoarea, îi cheamă la ea pe toți puii de animale. Leon intră în clasă. Nu vorbește cu nimeni.
”Nu am nevoie de prieteni, mă descurc singur, doar sunt viitorul rege al Pădurii!” Se gândea Leon. Dar în adâncul inimii își dorea tare mult să vorbească cineva și cu el.

Șoricei, girafe, lei, arici și bufnițe mici au făcut cunoștință. Le-a tremurat glasul când s-au prezentat și se uitau speriați unii la ceilalți.

”Acum vom picta frunze, dragii mei.” Le spune doamna Bufniță puilor de animale.
”Eu vreau să desenez cu mami!”  Se gândea Leon. Văzând cum ceilalți au început să deseneze, și-a scos cele două frunze din ghiozdan și s-a distrat desenând cu lăbuțele sale formele lor. Apoi s-a picat și pe lăbuțe și i-a făcut mamei o felicitare.

Doamna Bufniță îi trimite apoi să se spele pe lăbuțe pentru a mânca împreună. Pe Leon îl spăla doar mama. Pentru că era viitorul rege al Pădurii, nu considera că e important să facă acest lucru de unul singur.
”Eu vreau să mă spele mami pe lăbuțe!” Se gândea Leon. Văzând însă cum ceilalți colegi se spălau singuri, Leon s-a spălat și el cât putu de bine pe unghiuțe, chiar și pe pernuțele de la lăbuțe.
”Șoricelul s-a spălat atât de bine, dar eu sunt viitorul rege al pădurii!”

După ce au mâncat, doamna Bufniță vrea să îi învețe un cântecel.
”Eu vreau să îmi cânte mami!” Se gândea Leon. După ce au repetat cântecelul de câteva ori, chiar și Leon a învățat versurile și s-a amuzat de sunetele pe care le scotea ciocnind una de cealaltă ghindele pe care le adusese.
De dimineață ne trezim,
ne spălăm și ne-mbrăcăm
și spre școală noi pornim.
„Puiul de arici are o voce frumoasă! dar eu sunt viitorul rege al pădurii!”Roaaarrrr!

Înainte de somnul de prânz este Timpul pentru poveste, le spune doamna Bufniță.
”Eu vreau să îmi spună mami povești!” Se gândea Leon.  Văzând cum ceilalți ascultau cu atenție, a ciulit și el urechile. I-a plăcut mult povestea despre Lupul cel mare care s-a împrietenit cu lupul cel mic.
”Ce curajos a fost lupul cel mic!” Se gândea Leon și a adormit.

După ce s-au trezit, doamna Bufniță îi scoate afară la joacă.
”Eu mă joc doar cu mami. Învăț să dau porunci, doar sunt viitorul rege al pădurii. Mami mă ascultă și îmi zâmbește de fiecare dată!” Se gândea Leon. Văzând însă cum ceilalți colegi se jucau de-a v-ați ascunselea, Leon s-a oferit să pună ochii.

Cu ochii închiși, lui Leon începe să-i bată inima cu putere și să respire din ce în ce mai repede.” Dacă nu voi găsi pe nimeni?”
”Dar, sunt viitorul rege al pădurii!” N-am de ce să mă tem! Își spuse Leon și, după ce a terminat de numărat, ciuli urechile bine și porni în căutarea noilor săi prieteni.
 ”Ce bine s-a ascuns puiul de girafă!” Gândea Leon.

Când prima zi de școală s-a terminat, mama a venit să-l ia acasă.
”Mai am de terminat desenul cu frunze,  mami, poți să mă aștepți te rog?”

În drum spre casă i-a povestit despre toate lucrurile pe care le-a făcut împreună cu colegii săi, despre cât de bine s-a spălat pe lăbuțe șoricelul, despre cât de bine s-a ascuns puiul de girafă și cât de curajos a fost lupul cel mic din poveste.

Acasă, Leon spune cu voce tare prima sa hotărâre importantă:
”Fiecare viitor rege al pădurii trebuie să meargă la școală și să învețe să se spele pe mâini, să se împrietenească cu fiecare animal din pădure și să găsească o soluție în orice situație.”

Mâine mă așteaptă o nouă zi!


Cu drag,
#poveșticusuflet

Sursa foto: Pinterest

luni, 30 martie 2020

În grădina de legume



A fost odată ca niciodată o sămânţă.

Stătea într-un plic frumos colorat însă, nu era prea fericită.

Își dorea să simtă adierea vântului și căldura razelor de soare chiar dacă nu mai văzuse soarele vreodată și nu știa nici cum se simte adierea vântului.

Într-o zi și-a pus în gând să găsească o cale să-și îndeplinească visul. Și ceva magic s-a întâmplat. 

A căzut din plicul frumos colorat și a aterizat pe un covor moale și negru.

Pe pământ.

Aici a văzut că nu era singură.

Bobul de porumb a fost primul care a salutat-o. El era mult mai mare decât micuța sămânță și mult mai puternic.
- Eu voi crește înalt, îi spuse. Oamenii vor măcina boabele mele de porumb și vor face cu ele mămăligă gustoasă.

Apoi, s-a împrietenit cu o sămânță de dovleac. La început i-a fost teamă. Însă, sămânța de dovleac era și ea prietenoasă.
- Când dovlecii mei vor crește mari, oamenii vor face plăcinte delicioase cu ei.

Micuța sămânță se întreba ce rol va avea ea? 

Sămânța de busuioc, care era puțin mai departe, împrăștia un miros minunat.
- Eu dau gust deosebit mâncării și salatelor, spuse ea.

De ce nu cresc și eu mare și ce fel de sămânță sunt? S-a întrebat mica sămânță.

Pentru a creşte, plantele au nevoie de apă, de lumină şi de oxigen.

O fetiță a acoperit mica sămânță cu pământ. A udat-o și a îngrijit-o în fiecare zi.

Fetița se întreba și ea cum va arăta plăntuța când va crește.

După câteva zile, sămânța a observat că ceva se întâmplă cu ea - îi creștea prima ei rădăcinuță. Apoi au urmat altele și altele. 

La fel ca prietenii săi, bobul de porumb și sămânța de dovleac, micuței sămânțe i-au apărut prima dată rădăcinuțele. După un timp, s-a dezvoltat tulpinița și au apărut și primele frunze. Fetița a continuat să o ude cu apă, să-i cânte și să vorbească cu ea în fiecare zi. Ce bucuroasă a fost prima dată când a văzut soarele. Iar stelele i se păreau minunate în nopțile de primăvară.

Așa a trecut o lună de zile. Câte zile are o luna?

Luna martie, când a fost micuța sămânță sădită, are 31 de zile.

Corpul ei era acum alcătuit din rădăcină, tulpină și frunze.

Mare i-a fost mirarea când, după mai multe zile, a văzut că pe lângă frunzulițele verzi au apărut flori mici, gingașe de culoarea galbenă.

Soarele ardea tot mai tare și plăntuța își dorea apa pe care fetița i-o dădea de două ori pe zi.

Uneori picături de apă cădeau și din cer și îi mângâiau frunzele.

Nu mai era doar o sămânță, acum plăntuța se simțea din ce în ce mai puternică.

Cu timpul, florile s-au transformat în mingiuțe verzi care creșteau și creșteau.

Verdele lor s-a transformat apoi în portocaliu până ce culoarea lor s-a modificat în roșu.

Sunt o roșie, își spuse mica sămânță ce acum crescuse o plantă adevărată.

- Oamenii vor folosi roșiile mele la salate gustoase și la alte mâncăruri delicioase. Spuse ea cu bucurie și prietenilor săi.


Toată vara fetița venea și culegea fructele sale gustoase și plăntuța era fericită.

Apoi, a venit toamna și frunzele plăntuței și-au schimbat culoarea, au devenit arămii...

Plăntuța se simțea din ce în ce mai adormită, până într-o zi când s-a așezat pe pământ și a adormit.

În scurt timp fost acoperită cu o pătură albă, pufoasă și strălucitoare.

Așa a dormit timp de trei luni, până când într-o zi pătura albă a început să se topească sub razele soarelui.


Cu drag,




sâmbătă, 21 decembrie 2019

Dacă las pisica să intre în casă


Dacă las pisica să intre în casă
S-ar putea să se urce pe masă.
Dacă se urcă pe masă,
S-ar putea să-și bage în castron micul botic
și să bea lăptic.
Dacă pisica va bea lăptic, s-ar putea să i se facă repede somnic.
Dacă-i va fi somnic, se va urca în pat,
se va urca pe perna moale
Și va adormi repede, fără ca nimeni să-i dea târcoale.
Când se va trezi, se va întinde ușurel
și-și va ascuți gheruțele de patul de lemn.
Apoi, va vrea să se joace cu fața de masă,
Și tot ce-i pe masă va răsturna prin casă.
Apoi, în ciucurii de la perdea se va agăța
și va rămâne așa, până va ajunge mama.
Văzând pisica pe perdea,
mama o va lua în brațe,
o va mângâia și o va lăsa ușor pe podea.
De-atâta stat în casă,
urcat pe masă,
dormit în pat și cocoțat pe perdea,
pisica va dori să scape de belea
și să iasă afară.
Mama se va uită apoi, cu ochii ei mari, la mine,
Pe masă, pe pat, prin casă
Totul este împrăștiat
Eu sunt nevinovat.
Și nu pot să nu mă-ntreb dacă mama mă lasă
data viitoare, să mai las pisica să intre în casă?


cu drag,
#poveșticusuflet

Sursă foto: Pinterest

Mama te-a ținut în brațe


2000 de grame. 
Atât a avut Ana când s-a născut. Era atât de mică și delicată, ca o zână din povești.
 Nu a avut putere să scâncească în prima ei zi.
 Nici în zilele care au urmat.
 Dormea aproape toată ziua.  Din când în când se trezea, mânca și adormea la loc. De multe ori, mama o hrănea în somn. 
Zilele treceau la fel, una după cealaltă. Iar brațele mamei erau locul unde Ana dormea cel mai bine.

Într-o zi, când avea aproape o lună, atunci când mama a lăsat-o în pătuț, Ana a scos primul strigăt.
Primul ei strigăt pentru viață.
Mama a luat-o în brațe și i-a povestit cu blândețe cum a ales fiecare lucru din pătuțul ei: păturica să fie moale și călduroasă,
pernuța și prima jucărie să fie plăcute la atingere și frumos colorate.

In altă zi, la băița de seara, Ana dă din piciorușe agitată și începe să plângă. Mama a luat-o în brațe și i-a vorbit despre apă. Ana se liniștește și se bucură să se joace în apă.

Când mama vrea să o îmbrace, Ana plânge din nou. Mama o ia în brațe, apoi îi masează cu blândețe mânuțele, piciorușele și-i povestește cum a ales cu drag fiecare hăinuță. Ce frumoase sunt culorile și... Ana adoarme imediat.

Timpul trece repede.  
Ana crește și se face din ce în ce mai puternică, la fel și vocea sa. Acum îi place să scoată o mulțime de sunete. 
Mamamamama
Apaapapapapap
Bum bum bummmmmm
Ce distractiv i se pare, de unde vin aceste sunete? Mama îi zâmbește și se bucură de fiecare.

De câteva zile, Ana merge de-a bușilea. 
Dintr-o dată, se lovește de ceva și începe din nou să plângă. Mama o ia în brațe și îi povestește despre lucrurile din camera ei. Cum se numesc și la ce folosesc.  

Mama îi punea muzica de când s-a născut. 
Însă astăzi Ana aude, parcă pentru prima dată, acordurile pianului și este atentă.
Ce se întâmplă?  Întoarce capul spre sunete și zâmbește. Muzica liniștitoare o ajută să se simtă în siguranță.

Mama îi citea Anei povești în fiecare seară. În seara aceasta, Ana i-a zâmbit iepurașului din poveste și a întins mânuța spre el.

Acum că stă în funduleț, jucăriile ei preferate sunt o minge de pluș și o cutie de lemn. Ce distractiv e!

La masă, Ana descoperă gusturi noi. Perele și piersicile sunt preferatele ei.
Treptat, se ridică în picioare. Ce imagine minunată! Mama o ia în brațe și îi vorbește despre fiecare pas important pe care l-a făcut până acum:
Cum a descoperit lucrurile din pătuțul ei
Cum s-a împrietenit cu apa
Cum a mers de-a-bușilea
Cum a stat în scăunel
Cum a construit primul castel de cuburi
Și multe alte lucruri minunate pe care le-a descoperit... odată cu descoperirea vocii sale.

Toate aceste activități sunt o mare realizare pentru Ana. Au fost multe schimbări în viața ei, singurul lucru care nu s-a schimbat a fost îmbrățișarea mamei care a însoțit-o în fiecare aventură.

O mulțime de alte aventuri, poate și mai distractive o așteaptă: în grădină cu pisica, primii pași...
Oricât de multe lucruri va avea de descoperit, se va putea întoarce oricând în brațele mamei sale.


cu drag,
#poveșticusuflet

Foto: Tudor Juravlea

miercuri, 18 decembrie 2019

Fiecare iepuraș merită o poveste

    Codiță era cel mai curajos iepuraș. Era cel mai iute. Era cel mai bun la găsit fructe în Pădurea fără Sfârșit. Iar după o zi plină de aventuri, cel mai mult îi plăcea să asculte poveștile spuse de bunicul său. 
De la un timp, ceva s-a schimbat, Codiță era tare trist deoarece bunicul nu îi mai spunea povești.
- Pufuleț, Bunicul Mustăcilă nu a vrut să-mi spună o poveste nici aseară.
Deși era doar un iepuraș de pluș, Pufuleț asculta cu atenție.
- Bunicul Mustăcilă nu doar că îmi spunea povești, ci este cel mai fain dintre toți iepurii pe care îi cunosc eu din Pădurea Fără Sfârșit. Spuse Codiță a doua zi în fața colegilor de grădiniță.
Ne plimbăm prin pădure după alune gustoase. Eu le găsesc pe cele mai bune.
Ne jucăm de-a v-ați ascunselea.  Bunicul nu prea se pricepe. Pentru că are urechile lungi, când este rândul meu, îl găsesc repede.
Ne întrecem cine ajunge primul la râu. Tot eu ajung primul.
Și-n timp ce facem toate astea, bunicul îmi spune alte povești. De la un timp însă... nu mai are timp de mine. Spuse Codiță și își coborî urechiușele.

Ceilalți iepurași aplaudară prezentarea lui Codiță. El se așeză trist pe buturuga lui.
Bunicul Mustăcilă chiar nu avea să-i mai spună vreodată o poveste?

Seară, Codiță l-a așteptat cu nerăbdare pe bunicul Mustăcilă să își pună ochelarii pe nas, să se așeze confortabil pe buturugă și să îi spună o poveste despre stele.
- ”Nu acum Codiță” Este tot ce mi-a spus bunicul.


Cu lacrimi în ochi, inima lui Codiță bătea cu putere și nu se putea gândi decât dacă bunicul îi va mai spune vreodată povești. S-a uitat spre stele și și-a pus o dorință.


A doua zi de dimineață, Codiță se trezi cu gândul că trebuie să facă ceva. S-a spălat pe ochișori si pe urechiuse, și-a netezit blănița moale și, cu iepurașul de pluș în mână, l-a întrebat pe bunicul Mustăcilă:
- Bunicule, îmi spui cea mai frumoasă poveste cu ghinde? 


Bunicul pare că iar nu aude, Pufuleț, spuse Codiță și strânse iepurașul tare în brațe. Ce putem face? Să ne jucăm prin frunze... nu prea îmi vine, spuse Codiță și se așeză lângă o tufă, cu urechile coborâte.


La prânz, Codiță îl întrebă iar pe bunicul său:
- Bunicule, îmi spui o poveste despre o grădină mare de salată?
- Un vântul puternic s-a pornit și mi-am acoperit urechile. M-am ghemuit... începu bunicul Mustăcilă să povestească.
-  Pufuleț, ce tot spune acolo bunicul? Spune aiureli! Asta spune. Hai mai bine să căutăm o grădină mare de salată... dar cum s-o găsim, fără bunicul?
Seara la culcare, Codiță îl rugă iar pe bunicul să îi spună o poveste, de data această una scurtă, cu un iepuraș căruia îi e frică de întuneric.
Nimic.
- Pufuleț, ajută-mă! strigă Codiță cu putere și puse mâinile la urechiușe.

Ce idee bună mi-ai dat Pufuleț! Mulțumesc! O să-i scriu o scrisoare. Îi spuse Codiță prietenului său de pluș.
Dis de dimineață, căută un bețișor de lemn și se apucă de scris.
Pădurea fără Sfârșit

”Dragă bunicule Mustăcilă,

Îți mulțumesc pentru toate poveștile pe care mi le-ai spus. Pentru toate poveștile despre stele căzătoare, râuri magice și păduri fermecate.
De la un timp însă, nu îmi mai spui povești. Ai patit ceva la urechiușe? Poți să le ridici și să le cobori?
Mami îmi spune că trebuie să mă spăl bine în urechi la fiecare băiță. Promiți să faci la fel?
Ai grijă de tine!
Te îmbrățișez cu drag,
Codiță

P.S. Îmi e dor de bunicul așa cum era, cu poveștile lui vesele în fiecare seară înainte de culcare, în drum spre grădi și când ne jucam prin pădure.

Mulțumit, lăsă bețișorul pe jos.
- Pufuleț, unde ai dispărut? Unde ești, unde te-ai ascuns? A... uite unde erai! Cu bunicul... spuse Codiță și se ascunde după copacul bătrân.  Vorbești cu bunicul... 
Codița ciuli urechile și a auzit ce-i spunea bunicul Mustăcilă lui Pufuleț. Nu i-a venit să creadă ce aude.
”Codiță îmi tot cere să-i spun povești. Urechile mele au îmbătrânit și o mulțime de albine parcă zumzăie în fiecare zi lângă mine. Cu greu pot să mai aud. Nu vreau să-l dezamăgesc pe Codiță. Știe toate poveștile pe care i le-am spus. Ține minte toate detaliile. Este un iepuraș bun, isteț și iubitor. Cum să-i spun poveștile preferate când eu nu mai aud așa de bine...
Hai mai bine să-l căutăm pe Codiță, cred că îi este dor de tine și va începe să te caute când își va da seama că lipsești.”

Am fugit iute până la mama și i-am spus tot ce-am auzit.
- Ai fost curajos că mi-ai spus. Când ai grijă de cei dragi, le arăți că-i iubești. Mi-a spus mama.

Bunicul Mustacilă a fost a doua zi cu mama și cu mine la doctor. De îndată că am pășit în scorbura fermecată a doctorului Morcovici, n-am mai putut scoate niciun sunet. Pe un perete, doctorul Morcovici avea un dulap plin cu cele mai grozave scoici. Erau de toate mărimile și culorile. 

- Se pare că urechile lungi ale bunicului tău au cam obosit. Mi-a spus doctorul Morcovici. 

Bunicul a primit două scoici. Cu ele la urechiușe, bunicul putea să audă mult mai bine.


Seara, îl strâng pe Pufuleț în brațe și înainte de a adormi îi spun eu o poveste: 

A fost odată ca niciodată un iepuraș căruia îi plăceau poveștile. El aduna toate scoicile care-i ieșeau în cale și depozita în ele fiecare poveste pe care o auzea. 
De fiecare dată, când un iepuraș era trist, lua o scoică din dulap și îi trimitea, prin vis, cea mai potrivită poveste care să-l înveselească. 



Fiecare iepuraș merită o poveste!


Cu drag,



Noutăți

7 obiceiuri care să te ajute să economisești bani în 2026

Într-un context economic imprevizibil, în care inflația și costurile de trai continuă să fluctueze, să economisești bani în 2026 nu mai este...