Codiță era cel mai curajos iepuraș. Era cel mai iute.
Era cel mai bun la găsit fructe în Pădurea fără Sfârșit. Iar după o zi plină de
aventuri, cel mai mult îi plăcea să asculte poveștile spuse de bunicul său.
De
la un timp, ceva s-a schimbat, Codiță era tare trist deoarece bunicul nu îi mai
spunea povești.
- Pufuleț,
Bunicul Mustăcilă nu a vrut să-mi spună o poveste nici aseară.
Deși era
doar un iepuraș de pluș, Pufuleț asculta cu atenție.
- Bunicul
Mustăcilă nu doar că îmi spunea povești, ci este cel mai fain dintre toți
iepurii pe care îi cunosc eu din Pădurea Fără Sfârșit. Spuse Codiță a doua zi
în fața colegilor de grădiniță.
Ne plimbăm
prin pădure după alune gustoase. Eu le găsesc pe cele mai bune.
Ne jucăm
de-a v-ați ascunselea. Bunicul nu prea se pricepe. Pentru că are
urechile lungi, când este rândul meu, îl găsesc repede.
Ne întrecem
cine ajunge primul la râu. Tot eu ajung primul.
Și-n timp ce
facem toate astea, bunicul îmi spune alte povești. De la un timp însă... nu mai
are timp de mine. Spuse Codiță și își coborî urechiușele.
Ceilalți iepurași aplaudară prezentarea lui Codiță. El se așeză trist pe buturuga lui.
Bunicul
Mustăcilă chiar nu avea să-i mai spună vreodată o poveste?
Seară,
Codiță l-a așteptat cu nerăbdare pe bunicul Mustăcilă să își pună ochelarii pe
nas, să se așeze confortabil pe buturugă și să îi spună o poveste despre stele.
- ”Nu acum
Codiță” Este tot ce mi-a spus bunicul.
Cu lacrimi în ochi, inima lui Codiță bătea cu putere și nu se putea gândi decât
dacă bunicul îi va mai spune vreodată povești. S-a uitat spre stele și și-a pus
o dorință.
A doua zi de
dimineață, Codiță se trezi cu gândul că trebuie să facă ceva. S-a spălat pe
ochișori si pe urechiuse, și-a netezit blănița moale și, cu iepurașul de pluș în mână, l-a
întrebat pe bunicul Mustăcilă:
- Bunicule,
îmi spui cea mai frumoasă poveste cu ghinde?
Bunicul pare
că iar nu aude, Pufuleț, spuse Codiță și strânse iepurașul tare în brațe. Ce
putem face? Să ne jucăm prin frunze... nu prea îmi vine, spuse Codiță și se
așeză lângă o tufă, cu urechile coborâte.
La prânz,
Codiță îl întrebă iar pe bunicul său:
- Bunicule,
îmi spui o poveste despre o grădină mare de salată?
- Un vântul
puternic s-a pornit și mi-am acoperit urechile. M-am ghemuit... începu bunicul Mustăcilă să povestească.
- Pufuleț,
ce tot spune acolo bunicul? Spune aiureli! Asta spune. Hai mai bine să căutăm o
grădină mare de salată... dar cum s-o găsim, fără bunicul?
Seara la
culcare, Codiță îl rugă iar pe bunicul să îi spună o poveste, de data această
una scurtă, cu un iepuraș căruia îi e frică de întuneric.
Nimic.
- Pufuleț,
ajută-mă! strigă Codiță cu putere și puse mâinile la urechiușe.
Ce idee bună
mi-ai dat Pufuleț! Mulțumesc! O să-i scriu o scrisoare. Îi spuse Codiță prietenului său de pluș.
Dis de
dimineață, căută un bețișor de lemn și se apucă de scris.
”Dragă
bunicule Mustăcilă,
Îți
mulțumesc pentru toate poveștile pe care mi le-ai spus. Pentru toate poveștile
despre stele căzătoare, râuri magice și păduri fermecate.
De la un
timp însă, nu îmi mai spui povești. Ai patit ceva la urechiușe? Poți să le
ridici și să le cobori?
Mami îmi
spune că trebuie să mă spăl bine în urechi la fiecare băiță. Promiți să faci la
fel?
Ai grijă de
tine!
Te
îmbrățișez cu drag,
Codiță
P.S. Îmi e
dor de bunicul așa cum era, cu poveștile lui vesele în fiecare seară înainte de
culcare, în drum spre grădi și când ne jucam prin pădure.
Mulțumit, lăsă bețișorul pe jos.
- Pufuleț,
unde ai dispărut? Unde ești, unde te-ai ascuns? A... uite unde erai! Cu bunicul... spuse Codiță și se ascunde după copacul bătrân. Vorbești cu bunicul...
Codița ciuli urechile și a auzit ce-i spunea bunicul Mustăcilă lui Pufuleț. Nu i-a venit să creadă ce aude.
”Codiță îmi
tot cere să-i spun povești. Urechile mele au îmbătrânit și o mulțime de albine
parcă zumzăie în fiecare zi lângă mine. Cu greu pot să mai aud. Nu vreau să-l
dezamăgesc pe Codiță. Știe toate poveștile pe care i le-am spus. Ține minte
toate detaliile. Este un iepuraș bun, isteț și iubitor. Cum să-i spun poveștile preferate când eu nu mai aud așa de bine...
Hai mai bine
să-l căutăm pe Codiță, cred că îi este dor de tine și va începe să te caute
când își va da seama că lipsești.”
Am fugit
iute până la mama și i-am spus tot ce-am auzit.
- Ai fost
curajos că mi-ai spus. Când ai grijă de cei dragi, le arăți că-i iubești. Mi-a
spus mama.
Bunicul
Mustacilă a fost a doua zi cu mama și cu mine la doctor. De îndată că am
pășit în scorbura fermecată a doctorului Morcovici, n-am mai putut scoate
niciun sunet. Pe un perete, doctorul Morcovici avea un dulap plin cu cele mai grozave
scoici. Erau de toate mărimile și culorile.
- Se pare că urechile lungi ale bunicului tău au cam obosit. Mi-a spus doctorul
Morcovici.
Bunicul a primit două scoici. Cu ele la urechiușe, bunicul putea să
audă mult mai bine.
Seara, îl
strâng pe Pufuleț în brațe și înainte de a adormi îi spun eu o poveste:
A fost odată
ca niciodată un iepuraș căruia îi plăceau poveștile. El aduna toate scoicile care-i
ieșeau în cale și depozita în ele fiecare poveste pe care o auzea.
De fiecare
dată, când un iepuraș era trist, lua o scoică din dulap și îi trimitea, prin
vis, cea mai potrivită poveste care să-l înveselească.
Fiecare iepuraș merită o poveste!
