Poveștile ne stimulează imaginația și ne dezvoltă empatia. Cu ajutorul lor putem să înțelegem diferite perspective și să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.
Behave nu este o carte de parenting însă atunci când înțelegi cum funcționează creierul uman poți face legăturile dintre emoțiile care ne-au marcat în copilărie și cauzele lor. Poți să înțelegi de ce reacționăm, adulți fiind, de multe ori irațional- ca niște copii.
Dificultățile din copilărie, spune Sapolsky, pot să atrofieze hipocampusul și cortexul frontal, împiedicând funcționarea lor. Lucrurile se petrec invers în corpul amigdalian- o mulțime de greutăți- și amigdala devine mai voluminoasă și hiperactivă. Conexiunile frontale cu hipocampusul sunt esențiale pentru încorporarea noilor informații din mediu și găsirea de soluții potrivite. Lucru care nu se mai întâmplă în situații de stres, când suntem mai temători - gândirea ne este încețoșată și poate estimăm precar factorii de risc.
Incă din anii 50 medicii pediatrii promovau ideea că din partea mamei lor copiii au cea mai mare nevoie de iubire, căldură sufletească, afecțiune, receptivitate, constanță și încredere iar în absența acestor dovezi de iubire, copiii devin adulți anxioși, depresivi. Sapolsky mai spune că simptomul definitoriu al depresiei este incapacitatea de a simți, anticipa sau urmări plăcerea și stresul cronic influențează această stare.
Vei găsi în carte mulți termeni din neurobiologie care pot fi dificil de înțeles, dar și detalii despre cum au evoluat diferite culturi. Însă cea mai importantă lecție este aceea că biologia poate influența comportamentul uman și că stresul ne afectează viața mai mult decât am crede.
De dimineață, mama vrea să meargă la piață: roșii,
castraveți, ceapă, cartofi...
- Scriu eu mami. Ce mare sunt, vezi? Și îi arată mamei
ce a scris.
Maria s-a săturat ca toată lumea să-i spună că e mică.
Că nu are voie să aibă un telefon, să
petreacă timp pe internet. Toți copiii au telefon. Chiar toți? Cum să fie mică
dacă în curând va fi clasa a I-a?
- Mami, vin cu tine la piață.
- E aglomerat, Maria, îi răspunde mama. Mai bine rămâi
acasă și colorezi ceva.
- Dar mami, e duminică, și este târg de animale. Îmi
doresc să văd iepurașii pufoși, porumbeii zburăcioși și cățeii zgubiloși și
apoi te pot ajuta să cari sacoșele. Ce zici? Putem lua și un pepene la
întoarcere. Vrei?
- Bine, Maria, hai îmbracă-te. Îi răspunde mama.
Maria își pune tricoul ei preferat și o pereche de
pantaloni. Se încalță cu sandalele noi și ia o sacoșă din sertarul de la
bucătărie. Ce mare sunt mami, vezi?
În târg, sunt o mulțime de animale pe care poți să le
iei acasă cu tine.
- Cel mai mult îmi place să văd iepurii pufoși și puii
de rață, mami. Sunt așa drăgălași! Ce mare sunt pe lângă ei mami, vezi?
Și mamei îi plăcea să vadă bobocii de rață, porumbeii
și celelalte animale pe care le aduc țăranii în târg să le vândă.
- Da, sunt tare drăgălașe. Acum trebui să facem cumpărăturile, vin bunicii în
vizită și aș vrea să am timp să gătesc ceva înainte.
La piață, mama cumpără un kilogram de roșii.
- Țin eu mami, roșiile. Nu este greu. Uite. Ce mare
sunt mami, vezi?
Apoi, de la taraba de lângă, mama cumpără un kilogram
de ardei.
- Cât a costat mami, o întreabă Maria, luându-i mamei
sacoșa din mână.
- 4 lei ardeii și 5 lei roșiile.
- Uite, mami, pot să le duc pe amândouă, ți-am spus că
nu sunt grele. Ce mare sunt mami, vezi?
Cât face 4 plus 5 mami ? O întreabă Maria.
4+5 = 9
Au mai cumpărat un kilogram de castraveți și unul de
ceapă.
Mariei i se păreau că sacoșele sunt din ce în ce mai
grele.
- Câte kilograme de legume am cumpărat, mami?
- Pai hai să vedem: un kilogram de roșii, un kilogram
de ardei, unul de castraveți și altul de ceapă, în total...
- 4 kilograme, mami, așa e? Ce mare sunt mami, vezi,
știu să fac calcule grele?
-Ai răspuns corect, îi spune mama.
- Mâncăm brânză cu roșii când ajungem acasă?
- Sigur, hai să mergem în hala de brânză și să luăm și
niște telemea.
Lângă hala de brânză, au deschis de curând o
tonetă cu ziare, dar pentru că era duminică, era închis. Mariei îi plăceau mult
benzile desenate, revistele și își lipi nasul de geam să le privească. Fără să-și dea seama, o
toartă de la sacoșă se rupe și îi cade de mână.
- Uf, ce bine că nu au căzut roșiile și că nu s-au
împrăștiat. Ce mare sunt mami, vezi?
În timp ce Maria se uita la ziare, Mama cumpără pătrunjel
și ce mai avea nevoie pentru supă după care îi spune Mariei:
- Gata, putem merge să luam și pepene.
Ce mă fac? Se gândea Maria în timp ce lega cele două
mânere de la sacoșa ruptă.
- Mami, cred că sunt deja cam grele sacoșele, putem
lua pepene altă dată sau să venim mai târziu?
- Micuța mea, hai să te ajut, îi spuse mama, uite îmi
dai mie cumpărăturile și poți căra tu pepenele până acasă? Ești doar o fată
mare!
Maria, dădu din cap bucuroasă. Tare mult își dorea să fie mare dar și să mănânce o felie de pepene. A ales chiar ea unul mare pe care l-a luat în brațe.
- Uite, mami, seamănă cu Andrei, când era mic.
- Maria... să nu-i spui fratelui tău că seamănă cu un
pepene, s-ar putea să se supere.
- Bine, mami. Răspunse Maria amuzată.
Să crești mare nu e atât de greu, dar e bine să știi
care-ți sunt puterile și când simți că ceva e prea greu și nu ai altă soluție,
poți cere ajutorul... și cred că mai aștept până să-mi doresc un telefon. E
mult mai distractiv să mă joc cu Andrei.
În
Pădurea Fără Sfârșit, un pitic locuia lângă un stejar bătrân.
- Ce căsuță minunată este acest stejar! își spunea piticul în fiecare zi recunoscător. Este cea mai frumoasă căsuță pe care am avut-o vreodată!
Uneori, piticul se urca în stejar cu speranța să ajungă până în vârf. Cu speranța să vadă cât mai departe.
Ce frumos e cerul de aici de sus!
Alteori, piticul înconjura stejarul de cel puțin 100 de ori... să se mențină în formă. Așa că știa fiecare mișcare a
frunzelor, fiecare crenguță nouă sau ce ghinde urmau să se coacă.
Când se lăsa seara, adormea obosit în brațele stejarului.
Într-o
dimineața, un fior îl făcu pe pitic să tresară din somn mai devreme ca de obicei. Ceva se întâmpla. Dar
ce?
-
Nu-i nimic, și-a spus atunci piticul. E doar o adiere.
Zilele
călduroase, cum nu mai fuseseră până atunci, treceau una după alta.
Piticul
se îngrijoră doar puțin. Târziu observă să stejarul avea frunzele
îngălbenite.
-
N-am de ce să-mi fac griji, îți spuse însă piticul. Curând o să plouă și o să fie bine. Dar nicio picătură de ploaie nu a căzut din cer.
Într-o
seară, când înconjurase deja vesel de 58 de ori stejarul, căzu o ghindă. Din
cele necoapte. Apoi două ghinde, apoi trei ghinde căzură, până ce au căzut toate
ghindele. Piticul,
aproape îngropat de ghinde, începea să se îngrijoreze. Căsuța lui era în
pericol.
Ce
putea face un pitic atât de mic să salveze un stejar atât de mare?
Piticul
îi dădu stejarului o îmbrățișare mare.
Din vârful stejarului căzu și ultima frunză. Din
ochișorii mici ai piticului, pe obrajii lui mici, curgeau deja lacrimi mari.
-
Apă. Stejarul are nevoie de apă. Strigă piticul cu putere!
Dar
nu era niciun râu prin preajmă. Și că urma să plouă în curând era
doar o speranță.
Îi
veni o idee. A săpat în jurul stejaului cât putu de adânc, dar tot nu găsi apă.
Piticul,
se mai urcă o dată până-n vârf și privi departe, își puse mâna la frunte și
încercă să vadă și mai departe.
Piticul
era acum tare îngrijorat.
Dar
nu mai putea să aștepte să plouă, trebuia să facă ceva.
Se hotărî să plece.
Să găsească apă.
Să salveze stejarul.
-
Dacă stejarul se va usca în lipsa lui? Se întreba piticul. Așa
că, fără să mai piardă timp, își puse pentru drum, într-un coș, câteva ghinde și câteva frunze. Îi mai dădu încă o îmbrățișare stejarului și porni la drum.
Pe
drum, era fascinat de bursuci, veverițe, urși, căprioare și de celelalte
animale ale pădurii. Și ceilalți stejari din pădure adăposteau câte un
pitic și frunzele celorlalți stejari erau de
asemenea îngălbenite.
În drumul lui spre apă, piticul se întristă și mai tare, ceilalți pitici păreau nici să
nu-și dea seama de ce se întâmplă. Dar nu avea curaj să vorbească cu ei.
După un timp, piticul a ajuns la Marea Nesfârșită. Cum putea să fie așa de
multă apă într-un singur loc? Piticul sări în sus de bucurie.
A
umplut coșul din spatele său cu apă, dar după câțiva pași, apa s-a scurs. Apa
care a căzut pe pământ s-a evaporat. Nu era o soluție bună. Cum putea să care apă până la stejarul lui?
S-a
întors în pădure, a prins curaj și i-a rugat pe toți ceilalți pitici să îl ajute. Ceilalți pitici au
încercat și ei să care apă, tot cu coșurile lor de frunze. Dar apa a căzut pe drum.
Acolo
unde a căzut apa, o mulțime de flori au început să crească.
- Un drum de flori? Dacă
am săpa un drum până la stejar? și-a spus piticul și a început să sape împreună
cu ceilalți pitici. După un timp s-au oprit. Ne-ar lua o veșnicie, și-a spus
piticul.
Ne trebuie altă soluție,
dar care? Se întreba el și, cum stătea pe marginea apei și își privea chipul în oglinda apei, căzu din neatenție.
În apă, în loc să vadă pești, găsi un morman de sticle aruncate.
Marea Nesfârșită era și
ea în suferință. Ce putea face?
Ce știa el să facă cel
mai bine. Si aibă grijă de ea! Și împreună cu ceilalți pitici a curățat Marea
Nesfârșită de sticlele de plastic.
- Acum nu ne mai rămâne
decât să așteptăm le spuse celorlalți pitici în timp ce-și lua la revedere de
la ei. Vă mulțumesc pentru ajutor!
Pe drum, animalele
pădurii erau vesele, ca în zi de sărbătoare.
- De ce vă bucurați așa, întrebă piticul?
- Bine ai venit la
sărbătoarea toamnei, îi răspunse cerbul.
- Sărbătoarea toamnei? Ce este toamna?
- Anotimpul care face
legătura între vară și iarnă. Anotimpul în care frunzele copacilor cad și toată
natura se pregătește de iarnă. Anotimpul recoltei bogate.
Piticul a sărit sus de
tot. A făcut o tumbă și încă o săritură.
- Ce s-a întâmplat? L-a
întrebat cerbul.
- E toamnă! I-a răspuns
piticul. Da, vreau să particip la sărbătoarea toamnei, dar mai întâi trebuie să
fac ceva. Răspunse piticul fugind spre stejarul lui căruia i-a dat cea mai mare îmbrățișare.
Stejarul părea că-și revine. Piticul i-a dat un pupic mic și i-a spus:
- Nu îți face griji. E
toamnă!
Apoi s-a întors și s-a
bucurat alături de ceilalți pitici și de celelalte animale de sărbătoarea
toamnei.
De atunci, toate animalele pădurii i-au dat piticului numele de Păzitorul Stejarului.
- Ești pregătit? Jocul se numește „Îngheață, luptă sau fugi”.
- Ce joc ne jucăm, tati? Hai odată. Eu chiar vreau să mă joc cu tine, hai, ce jucăm?
- Îngheață, luptă sau fugi.
- Cum se joacă? N-am mai auzit de acest joc.
- Mergi în pădure. E liniște. Când deodată, ți se pare că se mișcă ceva în fața ta. Te-ntâlnești...
...cu un iepure.
Stați față în față. Ce faci?
Țup, țup... sare Matei ca un iepuraș prin cameră.
- Nuuu, Matei. Îngheți, lupți sau fugi?
- Ei, tati, cum să mă lupt cu un iepuraș? Aș putea să fug să văd cine ajunge primul. Tu cine crezi? îi răspunde Matei.
- Tu, desigur.
Și-au sărit amândoi ca un iepuraș prin cameră.
- Acum e rândul meu, tati. Mergi în pădure. E liniște. Miroase a turtă dulce, a lapte cu miere și te-ntâlnești cu...
...un urs.
- Stai față în față cu un urs mare. Ce faci, tati? Hai spune ceva. Ce faci? Hei, tati, de ce nu vorbești? și îl gâdilă cu degețele lui mici.
- Păi nu puteam să-ți răspund. N-ai văzut că eram înghețat?
- Tati, de ce nu te-ai luptat cu ursul, doar ești cel mai puternic tătic?
- Hai să mai jucăm odată. E rândul meu acum. Vrei?
- Tati, dar ursul unde a plecat, s-a dus la culcare?
- Nu e niciun urs acum. Mergi în pădure. Miroase a miere...o muzică suavă se aude, Matei ciulește urechile ca un iepuraș, te-ntâlnești cu... un roi de albine. Ce faci?
- Auuuuuuuu... sunt deja departe tati. Strigă Matei din camera alăturată.
Se rostogolesc amândoi pe covor.
- Mai jucam o dată, tati?
- Sigur. Te pregătești să ieși din pădure, ești atent pe unde calci și era să dai peste un... arici rănit. Ce faci?
- Dar cine ar putea să rănească un arici, tati? Ce putem face? Cred că mă apropii de el dar... dacă o să muște sau o să mă înțepe ariciul? Tu ce ai face tati?
- Ce am făcut? Am respirat adânc, 1, 2, 3... am ridicat ariciul cu grijă și l-am dus la un veterinar.
- Apoi ce s-a întâmplat cu ariciul?
- Medicul veterinar i-a bandajat piciorușul rănit.
- Adică avem un arici? Tatiiii, e adevărat?
- Da, e adevărat. L-am găsit la marginea drumului când veneam spre casă. Uite-l! Îi spuse tatăl său și aduse o cutie mare.
- Îl putem păstra? Te roooogggg.
- Locul lui e în pădure, așa că vom merge să îl ducem înapoi, unde l-am găsit.
- Pa, pa, micuțule. Sper să-ți găsești o căsuță potrivită, îi spune Matei ariciului în timp ce acesta se strecoară printre frunzele căzute.
- Dacă tot suntem în pădure, hai să ne jucăm un joc, vrei? îl întrebă tatăl său pe Matei.
- Daaa... îi răspunse Matei, ne jucăm de-a v-ați ascunselea? Cine nu e gata îl iau cu lopata?
Sunt în pădure, miroase a ceva dulce, hmm a turtă duuuulce și ce muzică frumoasă, de unde se aude? Iau mâinile de la ochi, mă uit în stânga, mă uit în dreapta... Mami, tati, unde sunteți? Ce să fac? Să îngheț, să lupt sau să fug? Nuuuu...
- Tati, te-am găsit. Ești după copacul acela. Hai mai bine să ne jucăm Leapșa, tu ești...
Îngheață, luptă sau fugi nu sunt singurele reacții când te întâlnești cu o situație nouă. Uneori, emoțiile ne copleșesc și nu știm cum să reacționam, însă oricând putem juca leapșa și să găsim cea mai bună soluție.
Cu drag,
Povesti cu suflet
P.S.: Dacă ți-a plăcut povestea, o poți descărca de aici și să o citești în fiecare seară, înainte de culcare.
Dacă alegi să o printezi, alege setarea booklet, față-verso și o vei putea citi pe un format A5 - va arăta ca o cărticică.
Ideile vin ușor. Execuția este cea care contează. Cea mai
bună carte citită recent pe acest subiect este Măsoară ce contează, scrisă
de John Doerr.
Pentru o mai bună execuție, John Doerr ne sugerează să ne
stabilim obiective clare pe care să le măsurăm cu ajutorul obiectivelor cheie
(OKR). Acestea pot aduce la suprafață țelurile fundamentale pentru care facem
un lucru și centralizează eforturile și coordonarea.
Cum ne planificăm
obiectivele?
Să ne întrebăm cum putem crea cea mai mare valoare pentru
rolul nostru, pentru echipa din care facem parte și care dintre aceste OKR-uri
se aliniază la inițiativele importante ale organizației din care facem parte.
Pentru fiecare obiectiv ales stabilește maxim 5 rezultate
cheie, măsurabile, determinate în timp care să îți spună cum va fi atins
obiectivul. Și pe lângă întrebarea ”de ce rezultate am nevoie pentru a-mi
îndeplini obiectivul ales?”, o altă întrebare la care trebuie să răspundem este
”de ce resurse am nevoie pentru atingerea obiectivului?”.
Rezultatele sunt cele care ne spun cum să ne atingem
obiectivul ales și sunt:
specifice,
cu un termen limită de îndeplinire,
agresive,
realiste,
măsurabile,
verificabile.
După fiecare
inițiativă, parcurge un proces de autoevaluare pe modelul următor:
Mi-am îndeplinit toate obiectivele? Dacă da, ce
a determinat succesul meu?
Dacă nu, ce obstacole am întâlnit?
Dacă ar fi să rescriu un obiectiv pe care l-am
îndeplinit în întregime, ce aș schimba?
Ce ar putea să-mi schimbe, din ce am învățat,
abordarea față de următorul ciclu OKR?
Pentru o mai bună
înțelegere a rezultatelor, acordă un punctaj pentru OKR astfel:
0,7 – 1.0 Verde- Sarcină îndeplinită, 0,4 – 0,6 Galben – S-au făcut progrese, dar sarcina nu a fost îndeplinită 0,0 – 0,3 Rosu – Nu s-a făcut niciun progres
Citește cartea lui John si află mai multe despre OKR și despre superputerile sale: Concentrare, Aliniere, Urmărirea progresului și Extindere
Dacă
și pe te tine te preocupă dezvoltarea personală și profesională, cu siguranța
te-ai lovit ca și mine de aceeași lipsă a timpului. Laszlo Bock în Work Rules! ne recomandă să investim timp doar în cursurile/activitățile
care ne schimbă comportamentele care nu ne ajută pe termen lung și ne învață și cum să măsurăm
rezultatele obținute. În plus, dacă exersăm în mod conștient și împărțim
lecțiile în fragmente mici și ușor digerabile, putem avea mai mult succes și nu mai simțim așa tare presiunea timpului.
De
când lucrăm de acasă, timpul pare că este și mai scurt. O criză, cum a fost
situația creată de covid-19, este însă o oportunitate de a avea impact. Laszlo Bock ne
recomandă, ca atunci când se întâmplă o situație excepțională, să lăsăm orice
altceva și să ne ocupăm de criză.
Fiind
confruntați cu situații noi, nu putem controla totul și uneori rezultatele
obținute nu sunt cele dorite. Dacă ți se întâmplă și ție să greșești, uite ce
poți face:
Recunoaște-ți greșeala și fii transparent.
Primește
sfaturi din toate părțile și repară ce s-a stricat.
Apoi,
află care e morala situației și învață-i și pe alții să nu repete aceeași
greșeală.
Și... practică mindulfulness (un anumit tip de atenție intenționată, necritică și
orientată spre momentul prezent) Iar pentru că amintirile
rămân cu noi pentru totdeauna și cum petrecem mult timp muncind, ar fi fain cala fiecare loc de muncăsă avem un
sentiment de comunitate și că avem un sens pentru care lucrăm.
Povestește-mi un moment în
care ai avut dificultăți în a lucra cu cineva? De ce au apărut aceste probleme?
Ce ai făcut pentru a remedia situația? Ce ai fi putut face diferit?
Acestea este setul de
întrebări pe care îl folosesc la fiecare interviu când vreau să aflu mai multe
despre cum lucrează fiecare candidat în echipă. Eu lucram mai bine singură
înainte să mă angajez la compania unde lucrez acum, însă, apreciez din ce în ce mai mult echipa
din care fac parte și faptul că mă pot baza pe colegii mei să găsim cele mai
bune soluții la orice probleme.
Pentru a susține spiritul
de echipa în această perioadă avem întâlniri recurente cu ajutorul cărora ne
aliniem prioritățile comune. Recunosc că nu m-am pregătit de fiecare dată pentru
aceste întâlniri, însă, după ce am citit cartea scrisă de Laszlo Bock am
înțeles că pot obține mai mult de la aceste întâlniri cu puțină pregătire
înainte și cu un scurt review după. J
Astfel,
indiferent dacă este vorba despre o întâlnire one to one sau una la care
participă mai multi colegi, uite ce să te întrebi înainte:
Care sunt obiectivele
pentru această întâlnire?
Cum crezi că va răspunde
fiecare?
Cum ai de gând să
abordezi un subiect dificil?
... dar și după
întâlnire:
Cum a mers abordarea?
Ce am învățat?
Ce fac diferit data
viitoare?
Aceste întrebări m-au
ajutat să experimentez, să pun mai multe întrebări, să încerc abordări noi, să
observ ce se întâmplă în orice moment și să încerc să obțin cele mai bune
rezultate.
De asemenea, după fiecare
proiect în care te implici, este utilă o sesiune formală de debriefieng pe o structură
simplă:
Și dacă și pe tine te
preocupă formarea ta continuă, îți povestesc în articolul următor în ce spune Laszlo că merită să investești timp și ce să faci când greșești.
Work Rules! -cu nevoia de a afla ce mi-a lipsit în
organizațiile unde am lucrat și cum aș putea răspunde acestor nevoi de acum
înainte.
Laszlo Bock, fost
director pentru Operațiuni de Personal la Google, scoate în evidență în această
carte câteva dintre practicile de HR care fac din Google o companie pentru care
mi-aș dori să lucrez.
Uite câteva dintre lucrurile
faine pe care mi-ar plăcea să le găsesc în procesul de recrutare din fiecare
companie:
Succesul
oricărei companii depinde de angajații săi, astfel una dintre regulile lui
Laszlo este să angajăm doar oameni mai buni decât noi, să angajăm candidați
care demonstrează reziliență și care au abilitatea de a depăși greutățile. Din
acest motiv, investițiile în personal ar trebui să cântărească mai greu în
prima parte a procesului: atragerea, evaluarea și cultivarea noilor angajați.
Apoi, rolul organizației este acela de a le oferi acestor oameni un mediu
caracterizat de libertate dar și beneficii care le pot economisi timp și care
le pot îmbunătăți sănătatea și productivitatea.
Am
acceptat ușor ideea că de fiecare dată când un manager renunță puțin la
control, crează o oportunitate ca echipa să progreseze și că astfel își oferă
și el timp pentru noi provocări. Spune așa de bine Laszlo că managerii slujesc
echipa, că ar trebui să se concentreze pe rezolvarea problemelor și să ofere surse
de inspirație pentru echipă. Îmi place și ideea de mă înconjura de persoane
care pot rezolva nu doar problemele din ziua de azi ci și pe cele care pot
apărea în viitor.
Însă
poate cel mai important lucru cu care am rămas este să sărbătorim realizările
în echipă și să lăudăm inclusiv eșecurile din care am învățat lecții
importante.
Cu drag,
#poveșticusuflet
In articolul următorvă povestesc care este
întrebarea mea preferată din interviul de angajare structurat de la Google, sau
mai bine zis setul de întrebări, dar și cum te poți pregăti înainte de orice
întâlnire și la ce întrebări să răspunzi după.
În fiecare dimineață, imediat ce se trezea, Augustin se uita pe fereastră.
- Mai e mult până vine ialna, buni?
- E deja iarnă, Augustin. Îi răspundea bunica de fiecare dată.
- Nu buni, vleau să fie ialnă adevălată.
- Buni, uite! Ninge cu fulgi mali și glași! îi spuse într-o zi Augustin bunicii sale. Acum a venit ialna!
- Ninge cu fulgi mari și grași? Hai să vadă și buni.
- Daaaaa, buni, hai vino, uite ce mali și ce glași sunt fulgii.
Ce emoționat sunt.
- Facem un om de zăpadă?
- Facem, Augustin. Hai să ne îmbrăcăm și, după ce mâncăm de dimineață, ieșim în curte.
Fac cu buni un om de zăpadă, cel mai male om de zăpadă. Își spunea fericit Augustin pregătindu-și ghetuțele.
Afară, zăpada se așternea pe pământ. Curând, totul în jur a fost acoperit de pătura albă a iernii și Augustin ieși afară cu buni.
- Buni, pentlu omul de zăpadă ne tlebuie o pălălie. De unde luăm o pălălie?
- O pălărie? Nu are buni, dar găsim altceva în schimb. Uite un ghiveci pe care-l putem folosi. Îi răspunde buni.
- Ce bine alată cu pălălie. Dal ochi, cum îi punem ochi, buni? Știu, uite cei mai dlăguti ochi, spuse Augustin aducând două pietricele.
Se învârte de două ori în jurul lui. Ceva îi lipsește omului de zăpadă, dar ce?
-Ai adus și molcov, buni? O întrebă Augustin.
Buni, scoate din buzunar un morcov și Augustin îi pune de îndată nas omului de zăpadă, dar nu înainte să ia o gură de morcov.
- Ce bun e molcovul!
După ce îl privește din nou cu atenție, Augustin face o săritură.
- Este minunat! Ești cel mai flumos om de zăpadă.
- Dal, dacă o sa îi fie frig? se întrebă Augustin.
- Nu-ți face griji! tot el răspunse și îi puse la gât omului de zăpadă fularul său.
Gata. Acum e mai bine. N-o să îți fie flig.
- Omule de zăpadă, vlei să fii plietenul meu? îl întrebă Augustin și luă în brațe omul de zăpadă.
- Buni, mi-am făcut un plieten. Omul de zăpadă este cel mai bun plieten pe cale-l am.
Când vine seara, Augustin nu vrea să mearga la culcare. Nu vrea să-l lase singur pe omul de zăpadă.
- Ești tlist că lămâi singul? Îl întrebă Augustin pe omul de zăpadă și-l îmbrățisă strâns încă o dată.
-Buni, clezi că omul de zăpadă este tlist? O sa îi fie dol de mine?
Buni îl luă și ea în brațe pe Augustin, cu tot cu omul de zăpadă.
Cu greu, Augustin intră în casă și se pregătește de culcare. Înainte să se bage în pat, privește iar pe fereastră.
- Buni, dacă se topește zăpada, se topește și omul de zăpadă? Ce-o să se întâmple cu plietenul meu?
Buni se gândește bine și-i răspunde cu duioșie în glas:
- Dacă se topește zăpada, ea se transformă în apă și astfel, omul de zăpadă va ajuta florile să crească mari și sănătoase.
- Îmi plac flolile! Milos fumos.
De dimineata, primul lucru pe care îl face Augustin este să se uite pe fereastră. O fi tot acolo omul de zăpada?
Daaaaaaaa! strigă Augustin cu putere!
-Buni, omul de zăpadă mă așteaptă afară la joacă. Ne îmblăcăm?
- Mamaie, iar au scăpat
gâștele! au găsit poarta deschisă. Mă duc după ele.
Nu a așteptat Andrei
răspunsul bunicii. A luat bastonul de lângă poartă, a deschis cu un scârțâit
puternic poarta și a pornit spre lac.
Vacanțele petrecute la
bunici erau cele mai frumoase. Înconjurat de gâște, rațe, oi și capre, Andrei
era tare fericit. Îi plăcea să se joace și cu Ștefănel, băiatul vecinei,
care era de-o seamă cu el, însă cel mai bine se simțea când mergea cu gâștele
la gârlă și dansa pe mal fără să îl vadă cineva.
Nimeni nu știa de pasiunea lui, până când
într-o zi, mergând după el, bunica descoperi de ce se ducea Andrei atât de des
după gâște.
- Ce faci, mamaie? o întrebă Andrei ajuns acasă. - Am la treabă, de nu mai știu de mine. A fost
răspunsul bunicii. Toată ziua însă s-a tot gândit cum să-i facă o surpriză nepotului său.
A doua zi, când a vrut
Andrei să se ducă iarăși cu gâștele la lac, mamaia nu l-a mai lăsat.
- Hai cu mine,
Andrei, că am treabă la o verișoară. Trebuie să îi duc niște brânză de capră.
Andrei nu voia să meargă, nu îi putea spune bunicii că ar fi preferat
să meargă după gâște sau chiar să stea
acasă și să danseze. Așa că, porni la drum.
Mergea cu pași mici și apăsați.
Când rămânea în urma bunicii, sălta când pe un picior, când pe celălalt. Mergea
pe vârfuri sau se pitea și uneori mergea chiar și ghemuit.
Bunica nu știa cum să ajungă mai repede.
- De ce nu am luat oare
căruța, am fi fost deja acolo, bombănea mamaia.
- Unde acolo, mamaie?
Vru să știe Andrei.
- Am ajuns. Hai înăuntru să-mi trag sufletul.
Andrei s-a luminat la față și mâinile îi tremurau de
emoție pe clanță.
- Ce facem aici, mamaie?
N-ai spus că mergem la o verișoară?
- Hai, Andrei, intră. Nu
au să ne aștepte toată ziua.
A deschis ușor ușa și a dat timid
bună ziua. La căminul cultural repetițiile erau în toi. L-au primit cu
brațele deschise. Dintr-un colț, i-a făcut cu mâna Ștefănel.
- Vara e
aproape, băiete. Uite, ia opincile astea și treci acolo lângă băiatul acela din
colț, Ștefănel îi spune. Îl îndemnă cel mai bătrân
dintre ei. Ai ascultat cu atenție ultima
ploaie? Andrei ridică din umeri, era așa emoționat, ca de Crăciun când primea cadouri frumos
ambalate. Nu își aducea aminte când a plouat ultima dată.
Mamaia lui Andrei privea cu ochii înlăcrimați cum nepotul ei învăța primii pași din Călușarul.
Din când în când, Andrei își întorcea privirea către ea. Ar fi vrut să-i sară
în brațe de fericire și să-i mulțumească.
- Bravo, Andrei, te-ai descurcat bine, îi spuse Mos Vasile, cel mai bătrân
dintre călușari. Maine, vezi să nu mai întârzii că începem la fix.
- Sărut-mână, vătaf Vasile. Negreșit ajung la fix. Îi răspunse Andrei
înainte să pornească spre casa bunicii.
Pe drum, Andrei nu știa cum să îi mulțumească bunicii și sărea în jurul
ei de bucurie.
- Mamaie, de unde ai știut că îmi place să dansez? O întrebă totuși timid. Nici bunica nu putea să spună ceva, tot de emoție.
Ajuns acasă, Andrei și-a luat gâștele în brațe, le-a ridicat în aer pe
fiecare și le-a arătat câțiva dintre pașii nou învățați. Gâștele se uitau la el
mirate și nu știu cum să fugă care încotro.
Dintr-o ladă veche, bunica scoase un rând de haine frumos împăturite și i
le dădu lui Andrei.
- Au fost ale tatălui tău. Eu nu mai am ce face cu ele. Sunt ale tale acum. Îi
spuse bunica.
- Ale lui tata? Întrebă Andrei cu mirare. Sunt ale mele acum? Tata știe să
danseze?
Bunica dădu din cap că da. Ochii i se umplură iar de lacrimi. Îl lua în brațe.
Se șterse cu șorțul la ochi, și-și văzu de treabă.
Rămas singur, Andrei privea acum cu admirație cămaşa și pantalonii
costumului de călușar. Avea un brâu roșu, avea chiar și opinci.
Din curte, se auzi sunet de clopoței. Cine o fi? Ștefănel intră pe poartă. Dădu bună ziua bunicii și o întrebă unde este Andrei. - Ți-am adus 4 clopoței. Se leagă la ciorapi. Îi spuse Ștefănel și îi
întinse un cadou.
- Mulțumesc, îi răspunse Andrei. Este cel mai frumos cadou. Mă înveți cum
se poartă?
- Clopoţeii se leagă deasupra gleznelor. Uite așa.
Vacanța de primăvară a fost tare scurtă. Duminică au venit părinții lui Andrei
să-l ia acasă. La școală, Andrei le povesti tuturor colegilor săi despre dansul
călușarilor din satul bunicii și le-a arătat câțiva pași. Poate și alți colegi
vor dori să învețe Călușarul.